Descoperire unică pentru Epoca Paleolitică din România. Vechimea – peste 20.000 de ani

O altă descoperire făcută pe șantierul arheologic din Poiana Cireșului (Neamț), stabilește o premieră pentru România: un obiect de podoabă Gravetiană, mai exact o mărgea din Dentalium (animal marin), cu o vechime cuprinsă între 20.000 și 24.000 de ani. Această descoperire vine la doar câteva zile după ce echipa de arheologi de aici au descoperit două oase gravate, folosite de asemenea ca podoabe de oamenii acelor vremuri, cu o vechime asemănătoare.

poiana-ciresului-2-620x264

Dar să citim mai bine comunicatul oamenilor de știință:

“Săpăturile arheologice extrem de riguroase care se efectuează de mulți ani pe Șantierul paleolitic de la Poiana Cireșului, precum și profesionalismul excepțional al echipei de studenți și doctoranzi care participă la săpături, își arată din nou eficacitatea. Decaparea milimetrică a sedimentului din stratul de cultură Gravetian I, datat între circa 20.000 și 24.000 de ani, a făcut, ca și în acest an, să se recupereze artefacte de dimensiuni foarte mici, de ordinul milimetrilor. Așa se face că s-a descoperit, alături de alte obiecte de artă, prima mărgea realizată din Dentalium. Este primul obiect de podoabă de acest fel descoperit vreodată în Paleoliticul de pe teritoriul României. Trebuie să menționăm că pentru confecționarea mărgelelor de acest fel era necesară procurarea materiei prime de la mari distanțe, oferită de specia marină Dentalium.

Colectivul de cercetare care participă la săpăturile din acest an este format, în această fază, din dr. Elena-Cristina Nițu (șefa șantierului), dr. Ovidiu Cîrstina – Complexul Național Muzeal ”Curtea Domnească” din Târgoviște, prof. univ. dr. Marin Cârciumaru – Muzeul Evolutiei Omului si Tehnologiei în Paleolitic Târgoviște, dr. Mădălin Văleanu (Muzeul Palatul Culturii Iași), dr. Jessica Lacarriere – arheozoolog (Universitatea din Toulouse-Franța), drd. Remus Dincă, drd. Adrian Nicolae (Universitatea Valahia din Târgoviște), absolventii Anca Purcaru (Universitatea Valahia din Târgoviște), Sergiu Enache (Universitatea de Vest Timișoara), studenții Florin Lupu, Alexandru Mirică, Marian Leu (Universitatea Valahia din Târgoviște), Adelina Sava (Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași), Aurelian Roșca (General manager at ITSquad Cluj-Napoca).”

Prof. univ. dr. Marin CÂRCIUMARU

P.S. Mai precizăm că Asociația Geto Dacii asigură jumătate din costurile activității pe șantierul arheologic, mulțumită sponsorilor și donatorilor noștri, dintre care cei mai importanți sunt:

ANCROMA PROD SRL (Piatra Neamț)

Dan Groza (Canada)

LAFOR SRL (Războieni, județul Neamț)

Doina Grecu (Canada)

Mircea Chirac (România)

Elena Simon (România)

Mulțumim tuturor celorlalți susținători!

Cei care doriți să susțineți finaciar cercetarea pe acest șantier, o puteți face prin donații și sonsorizări sau prin intermediul unui SMS. Detalii aici: http://adevaruldespredaci.ro/donatii-si-sponsorizari/

Sursa: http://www.cunoastelumea.ro/descoperire-unica-pentru-epoca-paleolitica-din-romania-vechimea-peste-20-000-de-ani/#sthash.WUDyYG2q.dpbs

Dacii şi divinitatea

Religia şi ritualurile religioase au jucat un rol important în comunitatea dacilor, susţin istoricii. O serie de mărturii despre viaţa strămoşilor noştri oferă amănunte neobişnuite despre modul în care oamenii şi în special preoţii daci se raportau la divinitate.

Geţii „se ştiu face nemuritori”, scria istoricul Herodot în urmă cu două milenii şi jumătate, prezentând viaţa comunităţilor care populau în acele timpuri teritoriile actuale ale României.

Zamolxis, cel mai cunoscut personaj din mitologia dacilor, era cel cel care le oferea iniţierea în tainele nemuririi. Şi Platon relata despre zeul dacilor că avea puterea să îi facă pe oameni nemuritori şi să îi tămăduiască. „Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaţiile de care pomenii. Dar, adaugă el, Zamolxe, regele nostru, care e zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindecă ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindecă trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să îngrijească”, a scris Platon, în Charmide.

Unii autori îl consideră pe Zamolxis drept zeu, în timp ce alţii i-au atribuit titulatura de mare preot, de profet, rege sau preot-vrăjitor.

„Un mare număr de autori antici îl compară constant pe Zamolxis cu personaje istorice sau fabuloase, caracterizate prin anumite fapte sau calităţi deosebite: coborârea în infern, iniţierea, extazul, transa şamanică, metempsihoză (migraţia sufletului)”, relata Mircea Eliade, în volumul ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han” (1970).

Cum comunicau cu divinitatea

Istoricul Herodot prezenta ritualul sângeros prin care strămoşii noştri îşi venerau divinitatea. „Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, increditandu-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile sulitelor.

Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, relata Herodot, în Istorii. Sacrificiul făcea posibilă comunicarea unui mesaj şi ducea astfel la reactualizarea legăturilor directe între daci şi zeul lor, susţinea Mircea Eliade.

Ritualuri asemănătoare îi erau adresate şi zeului războiului, susţin unii autori din Antichitate. „Şi într-atât au fost de lăudaţi goţii, încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: «Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile getilor». Pe acest Marte, goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatic (căci victimele lui au fost prizonierii ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc”, scria Iordanes,

în Getică, se arată în volumul „Izvoare privind istoria României”, publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964.

Un alt ritual ciudat al dacilor avea loc în timpul furtunilor. „Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor”, informa Herodot. Potrivit lui Mircea Eliade acest ritual se adresa, de fapt, puterilor demonice manifestate în nori: „Altfel zis, este vorba de un act cultural pozitiv: se imită indirect şi se ajută zeul fulgerelor (Gebeleizis), tregand săgeţi împotriva demonilor tenebrelor”, scrie Mircea Eliade, în volumul „De la Zalmoxis la Ghenghis Han” (1970). Preoţii erau cei care coordonau practicile ieşite din comun ale dacilor.

Cum se transformau războinicii în fiare

Unul dintre ritualurile iniţiatice, explicat de Mircea Eliade, avea menirea de a-i transformă pe războinicii daci în adevărate fiare. „Esenţialul iniţierii militare constă în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndură, ci de o experienţă magico-religioasă care modifică felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate.

Sunt deci de reţinut două fapte: pentru a deveni războinic redutabil se asmila magic comportamentul fiarei, în special al lupului şi se îmbracă ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifică preschimbarea în lup”, relata Mircea Eliade, în lucrarea sa „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.

Atâta timp cât războinicii daci îmbrăcau pielea animalelor, ei nu mai era oameni, ci personificarea animalulelor. Războinicul – lup nu mai avea nimic omenesc şi nu se mai simţea legat de nicio lege sau obicei, mai scrie Mircea Eliade.

„Într-adevăr, tinerii războinici nu se mulţumeau numai să îşi atribuie dreptul de a jefui şi de a teroriza comunităţile în timpul adunărilor rituale, ci erau capabili să se comporte că nişte carnasieri, devorând, de exemplu, carne de om”, adaugă autorul volumului „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.

Cânepa, folosită pentru extaz

Dacii se foloseau de plante pentru a obţine starea de euforie, susţin istoricii. Cei care duceau o viaţă retrasă şi înfrânată, dedicată zeităţilor, erau numiţi „umblătorii prin fum”. Mircea Eliade oferă o explicaţie pentru acest termen. „Ca toţi tracii, geţii cunoşteau şi ei extazul. Strabon raportează urmândul pe Poseidonius că misienii, în virtutea religiilor lor, se abţin de la orice aliment din carne, mulţumindu-se cu miere, lapte şi brânză şi pentru acelaşi motiv sunt numiţi «cei care se tem de Zeu» şi «cei care umblă prin fum» (kapnobatai).

E vorba de anumite persoane religioase şi nu de totalitatea poporului”, informa Mircea Eliade. În ce priveşte expersia „umblătorii prin fum”, ea se referă, susţinea autorul, la un extaz provocat de fumul de cânepă, mijloc cunoscut de sciţi şi de traci. „În acest caz, kapnobataii ar fi dansatorii şi vrăjitorii (şamani) misieni şi geţi care întrebuinţau fumul de cânepă pentru a provoca tranşele extatice”, informa Mircea Eliade. Autorii antici susţineau că tracii, în timpul ospeţelor, aruncau în foc seminţe al căror miros provoacă o veselie asemănătoare cu beţia, potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan.

Preoţii au jucat un rol important în societatea geto-dacică. „Ei pot fi comparaţi cu druizii celtilor, despre care Cezar ne spune că au o mare însemnătate şi se bucură de mare cinste. Ei oficiau cultul, se îngrijeau de sacrificiile publice şi private, explicau practicile religioase. La ei veneau un mare număr de tineri să înveţe. Ei hotărăsc în aproape toate dezbaterile publice şi private. Preoţii daci aveau cunoştinţe ştiinţifice ori îndeletniciri medicale care îşi găsesc analogii la druizii celţi. Tot preoţii sunt cei care, întemeiaţi pe semnele cereşti, fac proorociri. Aveau puteri aproape regale”, informa istoricul Ion Horaţiu Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (1984).

Sursa: http://romania-misterioasa.blogspot.ro/2015/08/ritualurile-dacilor-si-raportarea.html?m=1

Matriţa antică de la Sarmizegetusa Regia: cum au ajuns grifonii şi tigrii în capitala Regatului Dac

O matriţă antică de bijutier, veche de peste 2.000 de ani, a devenit cea mai valoroasă piesă expusă la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. Piesa din bronz a fost cercetată timp de doi ani, de la data descoperirii ei în Sarmizegetusa Regia, iar specialiştii au scos la iveală detalii incitante despre obiectul arheologic.

matrita3

Matriţa dacică scoasă la iveală de furtuna din noaptea de Sânziene, în urmă cu doi ani, în Sarmizegetusa Regia, a fost expusă, la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. Piesa antică, veche de 2000 de ani, este considerată un obiect unic şi foarte valoros. Ea poate oferi amănunte importante despre viaţa strămoşilor noştri, care au locuit în cetăţile dacice, susţin specialitii.

”Matriţa este o piesă extrem de complexă, ne-am dat seama de acest lucru pe măsură ce o studiam. Cercetarea ei a fost o aventură intelectuală, care ne-a purtat din spaţiul mediteraneean, în spaţiul nord pontic, la Roma şi în tot felul de locuri în care am găsit informaţii legate de acest fel de obiect”, a relatat conf. dr. Gelu Florea, de la Universitatea Babeş Bolyai, cel care a coordonat cercetările şi editarea volumului care descrie matriţa.

Matriţa antică, provenită din atelierul unui orfevrier dac (meşter în realizarea de bijuterii din metale preţioase) este obiectul de preţ al celei mai importante expoziţii organizată în acest an, la muzeul devean. ”Importanţa şi valoarea ei este atât de mare, astfel că am decis ca ea să fie expusă singură, într-o încăpere securizată şi bine păzită a muzeului. Amenajarea expoziţiei a fost concepută astfel încât persoanele care ajung la muzeu să poată avea o interacţiune mai specială cu imaginile de pe această matriţă. Vitrina şi luminile fac posibilă vederea în detaliu a tuturor feţelor ei”, a afirmat Liliana Ţolaş, managerul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.

Desoperirea fascinantă din capitala Daciei

Obiectul antic, unic în România, a fost descoperit întâmplător, în urmă cu doi ani, în situl fostei capitale dacice din Munţii Orăştiei. În timpul unei furtuni, petrecută în noaptea de Sânziene, vântul a rupt un fag vechi de peste un secol din incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, iar în cădere trunchiul a antrenat un alt copac pe care l-a smuls din rădăcini. În groapa creată de sub rădăcina trunchiului doborât, a doua zi Vladimir Brilinsky, omul care se ocupă de administrarea monumentului UNESCO, a descoperit, împreună cu câţiva copii pe care îi însoţea în acel loc, piesa unică din bronz.

matrita2

“Era noaptea de Sânziene, atunci când poveştile spun că bat flăcările pe comori. O furtună, un copac, doi copaci, trăznet, prăbuşire, groapă şi Ionuţ Trufaş. Copilul m-a întrebat ”Nenea Nunu, ce-i aia verde de acolo?” Inima mi-a stat în loc, asemenea timpului care nu voia să se mai scurgă. Şi da, era ea, cea care ne aştepta cuminte, nederanjată de fascinanta lăcomie, deja tradiţională, a locului: matriţa din bronz de la Sarmizegetusa Regia. Ridicând-o tremurând, sub privirile uluite ale copiilor ce mă însoţeau, am simţit că a venit vremea să înţeleg că nu am trăit degeaba pe pământ, că pe lângă un copil făcut, pe langă o carte citită şi pe lângă un pom sădit am mai făcut şi altceva. Ceva pentru care, acum, Dumnezeu mă răsplătea. Un dar de la Dumnezeu, pentru cei 20 de ani bătuţi pe muchie în care Sarmizegetusa mi-a ocupat întreg sufletul, mi-a mâncat sănătatea, mi-a fermecat mintea, mi-a dat tot ce poate primi un om mai de preţ,  într-o viaţă întreagă”, a spus Vladimir Brilinsky, administratorul sitului UNESCO şi omul care a participat la descoperirea celui mai ciudat obiect din colecţia muzeului.

I-a fascinat pe specialişti

Din luna iunie 2013 şi până în prezent matriţa a fost prelucrată ştiinţific de către colectivul de cercetare al şantierului arheologic de la Sarmizegetusa Regia. Potrivit arheologilor, ea era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitiologice, provenite din zona mediteraneeană. “Sunt o serie întreagă de animale fabuloase şi reale în această matriţă, iar însăşi faptul că ea a funcţionat la Sarmizegetusa Regia, în ajunul cuceririi romane ne spune că mediile dacice rezonau la această artă care ilustrează fiinţe mitologice. Există câteva preluări din acest bestiar fantastic şi în arta locală din Munţii Orăştiei, cum sunt grifonii, dar şi alte animale. Acest lucru ne spune că aristocraţia dacă rezona la tot ce înseamnă acest univers fabulos, indiferent de unde provine. Arta care ilustrează această matriţă vorbeşte o limbă internaţională cu legături în spaţiul mediteraneean şi nord-pontic. Este foarte important că ea a fost găsită şi a funcţionat în Sarmizegetusa”, a afirmat istoricul Gelu Florea.

Matriţa din Sarmizegetusa

Matriţa meşterului orfevrier

Istoricii care s-au ocupat de cercetarea ei susţin că o asemenea piesă era destul de costisitoare, astfel că întreaga ei suprafaţă era utilizată. Bestiarul, real şi fabulos, reprezentat pe piesă, este bogat şi divers. Este compus din animale fabuloase – grifoni şi animale reale: leu, tigru, leopard, rinocer, hipopotam, urs, mistreţ, lup, taur, zimbru, câine, cerb, cal, ţap, antilopă, iepure. Tema scenelor reprezentate pe matriţă, lupta dintre animale, este foarte veche şi răspândită pe spaţii culturale vaste. Ea este redată cu o grijă deosebită.

Vladimir Brilinsky, despre descoperirea matriţei

Grifoni şi rinoceri

Potrivit cercetătorilor, grifonul este o creatură fabuloasă, născută în imaginarul oriental încă din secolul IV înainte de Hristos, el reprezentând un motiv frecvent în artele decorative antice. Pe matriţă se află trei tipuri de grifoni: grifonul-vultur, grifonul-leu şi grifonul-lup. Dacă primele două tipuri se găsesc pe un spaţiu larg, grifonul-lup este specific spaţiului nord-pontic. Elefantul a fost bine cunoscut în spaţiul mediteraneean, iar reprezentările sale în artă, inclusiv numismatice, sunt destul de frecvente. În schimb apariţiile rinocerului şi hipopotamului sunt surprinzătoare, deoarece imaginile acestora au fost rare în Antichitate. Aceste animale puteau fi văzute în cadrul jocurilor din amfiteatru. De pe matriţă lipsesc elementele vegetale şi antropomorfice. Unele reprezentări ale grifonului-lup au fost contorsionate în forma literei ”S”, care stilistic se apropie de arta stepelor, susţin istoricii.

Vlad

Potrivit istoricului Gelu Florea, matriţa a fost realizată şi utilizată în secolul I înainte de Hristos, iar prezenţa ei în capitala Regatului Dac reprezintă o dovadă în plus a conectării acestui spaţiu cultural la fluxul artistic şi tehnologic de foarte bună calitate din antichitate.

Sursa: http://m.adevarul.ro/locale/hunedoara/video-totul-despre-matrita-antica-sarmizegetusa-regia-ajuns-grifonii-tigrii-capitala-regatului-dac-1_558030d4cfbe376e355771c9/index.html

Cartea serviciilor secrete URSS despre rasele extraterestre

Iată ce scria, în 1947, mareşalul Constantin Vershinin către subordonaţii săi din Departamentul IV: „Este datoria voastră de a investiga toate evenimentele cu privire la vizitele sau incidentele ce au ca subiect creaturi de pe alte planete sau creaturi non-terestre care se ascund pe planeta noastră. Este datoria voastră de a raporta imediat superiorului vostru orice dovadă strânsă în timpul investigaţiilor întreprinse. Este datoria voastră de a păstra secretul absolut în timpul investigaţiilor voastre, cu excepţia raportărilor către superiorul de care aparţineţi. Este datoria voastră de a distruge această carte în cazul în care integritatea voastră vă este pusă în pericol. Pierderea aceste cărţi va avea consecinţe serioase asupra dvs. precum şi a familiei dvs”.

Cel care a tradus această carte în limba engleză sub psedonimul Dante Santori, s-a întâlnit în 2004 cu un ucrainean pe nume Petro. Cei doi au devenit prieteni, iar 4 ani mai târziu au făcut împreună o excursie, ajungând la casa din Portugalia a tatălui lui Petro, fost diplomat rus, retras aici după pensionare. Tatăl lui Petro deţinea nu mai puţin de 58 de cutii cu documente secrete şi cărţi vechi încă din timpul URSS. Printre aceste materiale, Petro şi prietenul sau au descoperit o carte secretă, ce era folosită de agenţii de informaţii sovietici, cu privire la presupusele întâlniri cu extratereştrii semnalate pe Pământ de-a lungul timpului. Ulterior, Petro a decedat în urma unui accident rutier exact în perioada în care cei doi prieteni se ocupau de traducerea acestei cărţi şi a notiţelor adiacente, din limba rusă în limba engleză. Se pare că prima ediţie a cărţii a fost tipărită în 1946 sau 1947, urmând apoi alte ediţii în 1951, 1959, 1968, 1971, 1980 etc. Cea mai nouă ediţie este cea din 2011. În anii 80, o copie a acestei cărţi a fost găsită pe un câmp din estul Siberiei. Copia a ajuns în mâinile unui agent KGB ce avea prieteni în mass-media. Înainte de a vă prezenta documnetarul cu şi despre controversata carte, vă prezentăm un interviu, singurul acordat cel puţin până în prezent de cel care a ales să facă publică această poveste.

Mai jos, vă invităm să urmăriți documentarul alcătuit din 3 părți, realizat pe baza cărții:

Descoperire arheologică fabuloasă în zona sacră de la Porolissum

Premieră în istoria cercetărilor arheologice din Complexul Arheologic Porolissum, din Sălaj. Un sarcofag din calcar cioplit, vechi, probabil de aproape 2.000 de ani, a fost descoperit în zona sacră din complex.

Prezenţa sarcofagului în zonă a fost pusă în evidenţă cu ocazia săpăturilor de salvare ce au loc în Complexul Arheologic Porolissum pentru proiectul ”Circuitul Castrelor”. Arheologii au descoperit sarcofagul în timp ce săpau pe traseul unei viitoare reţele electrice, ce ar urma să alimenteze cu electricitate sistemul de iluminare nocturnă a complexului.

Potrivit arheologului Horea Pop, şeful Secţiei de Cercetare din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, acest prim sarcofag descoperit la Porolissum nu a apărut, aşa cum ar fi fost de aşteptat, în necropolele din complexul arheologic, ci a fost descoperit întâmplător, în zona sacră, mai exact între templul zeului Bel şi vama romană, în apropiere de drumul roman.

Căutătorii de comori au luat din sarcofag până şi oase

Luni, 27 iulie, cu sprijnul executantului lucrărilor de restaurare, capacul sarcofagului, care cântăreşte aproximativ o tonă şi jumătate, a fost ridicat, dezvăluindu-le arheologilor conţinutul pe care, până în acel moment, doar îl anticipau. Marţi, 28 iulie, specialiştii Muzeului Judeţean au trecut la cercetarea acestui conţinut, reprezentat, din nefericire, de numai câteva oseminte.

”Din păcate, conţinutul sarcofagului a fost jefuit integral în antichitate. Scobitura căutătorilor de comori este evidentă în capacul sarcofagului, iar materialul scos de acolo se află în cutie, ceea ce înseamnă că jaful s-a petrecut chiar în acel loc. Hoţii au furat tot, inclusiv opaiţul cu care morţii erau în mod obligatoriu îngropaţi”, explică Horea Pop.

Ce este însă, deopotrivă interesant şi intrigant este faptul că din sarcofag au dispărut şi o parte dintre oasele celui îngropat acolo, ceea ce ar putea duce cu gândul la ipoteza că în respectivul mormânt ar fi fost îngropat un sfânt. ”Nu am găsit nici un os lung, de genul femurului, care ştim că se păstrează bine în timp. Am găsit doar o mandibulă, un radius şi un cubitus de la o mână, un fragment de humerus şi câteva oase mai mici. Este straniu…”, completează arheologul.

Defunctul – un personaj important

Chiar dacă, în lipsa unor cercetări amănunţite, nu se pot spune cu certitudine deocamdată,  foarte multe lucruri despre sarcofag şi despre persoana îngropată în el, Horea Pop susţine că defunctul a fost, cu siguranţă, un personaj important pentru comunitate, fapt ce decurge, pe de-o parte, din aşezarea sa într-un sarcofag, lucru deloc comun la acea vreme, dar şi din poziţionarea sarcofagului în afara necropolei, într-un loc izolat, privilegiat.

”Oasele păstrate vor fi date spre analiză unui antropolog pentru a avea informaţii despre personajul depus în mormânt. Din fericire, avem mandibula acestuia din care se va putea extrage ADN şi se va putea face o datare precisă cu carbon C14”, spune arheologul sălăjean. Deocamdată, se presupune că sarcofagul ar fi de epocă romană, însă arheologii nu exclud varianta ca el să aparţină unei perioade mai târzii.

Porolissum-ul, cel mai bine conservat sit arheologic din ţară

Complexul Arheologic Porolissum este situat pe limita de nord a Imperiului Roman şi include un castru roman, unde erau cantonaţi soldaţii care apărau frontiera. Oraşul roman dezvoltat în jurul castrului a fost capitala provinciei Dacia Porolissensis, primind statut de municipiu la începutul secolului al III-lea.

Complexul a fost inclus, alături de Castrul Roman de la Buciumi, în proiectul ”Circuitul castrelor romane din Sălaj”, implementat de Consiliul Judeţean Sălaj, printr-o finanţare europeană asigurată prin FEDR POR DMI 5.1. Valoarea contractului este de 35.859.112,12 lei, din care contribuţia Consiliului Judeţean Sălaj este de 1.510.585,87 lei. Proiectul prevede, pe lângă lucrări de conservare primare, consolidare şi reabilitare funcţională şi volumetrică pentru principalele obiective ale celor două castre, şi realizarea infrastructurii turistice necesare introducerii celor două obiective într-un circuit de vizitare: de la reabilitări de drumuri şi parcări, la toalete publice, centru de informare turistică şi iluminat ambiental. La Buciumi va fi realizat chiar şi un… lift, care este mai degrabă o bandă pe care vor putea urca dealul ce desparte drumul public de castru persoanele aflate în scaun cu rotile.

Sursa:http://m.adevarul.ro/locale/zalau/foto-sarcofag-calcar-cioplit-descoperit-arheologi-zona-sacra-porolissum-surpriza-capacul-tona-jumatate-video-1_55b8b041f5eaafab2c0e3e25/index.html

Șinca Veche – locul unde toate dorințele se împlinesc

În România există un loc învăluit în mister, unde fenomenele inexplicabile par să fie la ordinea zilei. Este vorba despre „Templul Dorințelor” de la Șinca Veche, județul Brașov.

La poalele Munților Făgăraș, într-un peisaj ce pare desprins din basme, se află satul Șinca Veche, vizitat în special pentru mănăstirea rupestră din dealul Pleșu. Faima vechiului lăcaș de cult săpat în piatră este în continuă creștere, de numele acestuia legându-se numeroase legende și povești, care de care mai misterioase. Lăcașul de cult este cunoscut sub mai multe denumiri, respectiv  “Templul Dorințelor”, “Templul Ursitelor”, “Templul Împlinirii Rugăciunilor”,  “Mănăstirea săpată în piatră”, “Templul de la Șinca Veche” și chiar “Templul Extratereștrilor”, având legătură cu fenomenele bizare care s-au întâmplat aici de-a lungul timpului.  Mănăstirea rupestră nu a putut fi datată cu exactitate, însă există voci care susțin că ar avea o vechime chiar de peste 7.000 de ani. De altfel, nici originile sale nu au fost stabilite.

“Templul Dorințelor” are cinci încăperi, două altare și un fel de turn- clopotniță prin a cărui deschidere se poate vedea cerul.

Șinca Veche

Sinca-Veche4

Turn clopotniță

Turn-clopotnita1

Interesant este și faptul că în cea de-a doua încăpere pot fi observate două simboluri ce ridică mari semne de întrebare: o stea cu şase colţuri, cunoscută drept Steaua lui David, și simbolul Yin – Yang. Tot aici există și un profil al unui om ce privește spre stânga, despre care se spune că ar fi Mântuitorului.

Steaua lui David, Yin și Yang 

Steaua

Al treilea punct energetic din România?

O legendă veche spune că oamenilor cu inima curată și plină de credință li se îndeplinesc dorințele în acest lăcaș de cult, ba mai mult, sunt vindecați de boli. Medicul epidemiolog Maria Bâgiu a descoperit în 2004, când a ieșit la pensie, “Templul Dorințelor”. Femeia suferea de o boală incurabilă și este de părere  că energiile din vechea mănăstire au vindecat-o. De asemena, paznicul lăcașului, Victor Pascu,  a cunoscut puterile miraculoase ale “Templului Dorințelor”, acesta afirmând că s-a vindecat de ulcer. Potrivit specialiștilor în radiestezie, energiile din templu sunt foarte puternice.

Aici au avut loc și numeroase fenomene stranii. Unii dintre cei care au coborât în grotă au mărturisit că au auzit cântări bisericești, deosebit de frumoase, dar într-o limbă ce doar parțial putea fi înțeleasă.  De altfel, nu puțini au fost cei care, după ce au fotografiat misteriosul lăcaș de cult, au observat că în poze apar și niște sfere albe, pe care nu le-au văzut cu ochiul liber. Un reporter din Brașov a povestit că în timp ce încerca să filmeze mănăstirea rupestră, camera sa video pornea și se oprea inexplicabil. În momentul în care a vizionat imaginile surprinse, reporterul a observat niște sfere de lumină și o siluetă într-o mantie închisă la culoare, în timp ce în plan îndepărtat se putea vedea ceea ce părea o mână de lumină străvezie. Fostul primar al comunei Șinca Veche, Radu Munteanu, a afirmat, în urmă cu doar câțiva ani, că și fratele său a fotografiat lăcașul, imaginile surpinse “îmbogățindu-se” cu “pete albicioase ca niște mingi de lumină”.

Se pare că “Templul Dorințelor” ar fi, după Sfinx și Cetatea Sarmizegetusa, al treilea punct energetic important din România. Există și voci care susțin că acest lăcaș ar fi fost construit de o civilizație extrem de avansată.  Nisipul din interior conține cristale de cuarț, care ar ajuta la stabilirea unei comunicări cu Divinitatea sau cu ființe extraterestre. Totodată, dealul Pleşu, unde este săpată mănăstirea, are o formă piramidală, permițând în acest sens atât captarea, cât și generarea energiilor. Cu toate că vorbim despre o zonă cu o vegerație abundentă, lucrurile se schimbă atunci când vorbim despre acest deal, solul nepermițând cultivarea plantelor. La toate acestea se adaugă și fenomenele misterioase ce au avut loc de-a lungul timpului în “Templul Dorințelor” .

Sursa: http://dezvaluitorul.ro/templul-dorintelor/

Tuneluri secrete din România

Peste 500 de kilometri de tuneluri secrete. Aceasta este concluzia la care au ajuns Ionuţ Vlad Musceleanu şi gen. dr. Emil Străinu, după o amplă documentare, în volumul „Secretele României subterane”, o lucrare singulară, care abordează un domeniu despre care se vorbeşte foarte puţin: tunelurile secrete din ţara noastră. Ca termen de comparaţie, putem spune că numărul de kilometri de autostradă din ţara noastră, mult mai uşor de construit, se ridică la 590 de kilometri. Iată cele mai interesante tuneluri din lucrarea mai sus-menţionată, la care adaugă pe scurt, Bucureştiul.

Tunelul roman dintre România şi Ungaria

Între localităţile Cenad, judeţul Timiş, şi Szeged, Ungaria, este menţionat într-o lucrare din 1935, un tunel roman lung de 35 de kilometri.

Catacombele lui Iancu de Hunedoara de la Şiria

În timpul luptelor cu turcii, în jurul anului 1444, Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei şi regent al Ungariei, a săpat, în scopuri militare, două tuneluri. Acestea legau cetatea Şiria din judeţul Arad, fostă davă dacică transformată apoi în cetate medievală, cu Timişoara, pe o distanţă de 58 de kilometri, şi cu Aradul, pe o lungime de 28 de kilometri.

Buncărele din Timiş ale lui Stalin

Începând cu 1952, la ordinul lui Stalin, România a construit 30 de kilometri de buncăre în jurul localităţilor Voiteg şi Jebel, judeţul Timiş, lângă graniţa cu Iugoslavia. În acea vreme, Stalin considera că Iugoslavia lui Tito era duşmanul de moarte al comunismului şi desigur, al lui personal.

Tunelul ”Castelului din Carpaţi”

Este vorba despre cetatea cnezilor Cândeşti, din satul Râu de Mori, judeţul Hunedoara, care l-a inspirat pe Jules Vernes în romanul „Castelul din Carpaţi”. Este legat de satul Brazi printr-un tunel lung de 5 kilometri, care apare şi în carte.

Tunelurile Craiovei

Zona Craiovei e foarte bogată în vestigii ale unor căi subterane, demonstrate arheologic sau doar înregistrate de memoria comunităţilor locale. Cetatea dacică Pelendava, de lângă Craiova, avea un tunel care ieşea la malul drept al Jiului, lung de 2 kilometri. De asemenea, în satul Lemnea de Sus există o gură de tunel care lega localitatea de centrul Craiovei pe un traseu lung de 13 kilometri. Sub municipiul Craiova există o reţea de tuneluri, descoperită în 1974, care leagă fostele case boiereşti.

Catacombele lui Pintea Viteazul

Se spune că haiducul Pintea Viteazul (1670-1703) avea obiceiul de a intra în pământ când era urmărit de poteră. Se pare că el scăpa de urmăritori pentru că avea cunoştinţă despre un tunel secret, lung de 15 km, care lega Cetatea Ardud, din judeţul Satu Mare, de localitatea Acâş.

Hunedoara medievală e plină de catacombe

Castelul Bathory de la Ilia, judeţul Hunedoara, ridicat în 1582, era legat printr-o reţea de tuneluri lungă de 70 de kilometri de Cetatea Corvineştilor, Cetatea Devei, comuna Zam şi comuna Săcămaş.

Subteranele cetăţii Târgoviştei

Fosta cetate de scaun a Ţării Româneşti ascunde două tuneluri principale. Primul, lung de 6 kilometri, realizat, se pare, de Vlad Ţepeş (1431-1476), leagă Turnul Chindiei de Mănăstirea Dealu. Celălalt, lung de 30 de kilometri, leagă casa postelnicului Constantin Cantacuzino din Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, de fostul palat al aceluiaşi postelnic, ridicat între 1635 şi 1640 în Filipeştii de Târg, judeţul Prahova.

”Izvorul Iubirii” de la Sucidava

Lângă fosta cetate dacică a Sucidavei, de lângă oraşul Corabia, judeţul Olt, se află un tunel care coboară 18 metri sub nivelul solului, până la un ochi de apă numit de localnici Izvorul Iubirii. Înainte de căsătorie, femeile din zonă se duc şi beau din această apă rece şi limpede, pentru a avea o căsnicie fericită.

”Turnul slăninilor” şi frigiderele medievale

„Turnul slăninilor” este un turn-clopotniţă al bisericii din satul Dumitra, judeţul Bistriţa Năsăud, care era legat, în trecut, printr-un tunel subteran de 3,5 km, de o cetate a domnitorului moldovean Petru Rareş (1487-1546). Turnul şi tunelul funcţionau ca un frigider medieval, în care localnicii îşi depozitau hrana.

Tunelul dacic de la Stânceşti

Este cea mai veche cale subterană din România şi a fost descoperită întâmplător în zona celor două cetăţi dacice (secolul VI î.H.) de la Stânceşti, judeţul Botoşani. Încă nu i se cunoaşte lungimea, dar traiectoria tunelului dacic duce către comuna Mihai Eminescu, aflată la aproximativ 5 kilometri depărtare. Tot în judeţul Botoşani există o hrubă lungă de 10 kilometri, numită şi “Şanţul lui Ştefan cel mare”, care leagă cetatea domnească din Cotnari, a lui Ştefan (1433-1504), de localitatea Hârlău. Acest tunel a fost construit pentru una din iubitele domnitorului moldovean.

Ceauşescu, obsedat de hrubele de la Panciu

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele germane au dislocat în spatele frontului, la Panciu, o companie de arheologie care a cercetat hrubele cu vinuri. Nu se ştie ce au descoperit, dar în 1987, Ceauşescu a însărcinat armata să cerceteze amănunţit hrubele de vin din Panciu. Scopul era determinarea originii şi întinderii, inclusiv cartarea acestora. Se considera că galeriile, de o vechime foarte mare, se întind pe o lungime de zeci, poate chiar 100 de kilometri şi că aici se află o reţea de comunicare secretă, cu valoare strategică şi de cult, având o ieşire dincolo de munţi, în Transilvania. Există indicii că în aceste caverne ale actualei podgorii Panciu s-ar afla vechi temple ale dacilor, iar apariţia unor mănăstiri în aceste hrube, cum e Schitul Brazi, nu e deloc întâmplătoare.

Tunelul-fantomă de la Sinaia

În 1914, România pornea proiectul ambiţios de a realiza un tunel lung de 6 kilometri care să străbată muntele, pentru a lega Târgovişte de Sinaia printr- o linie de cale ferată. Excavaţiile au început simultan dinspre Moroieni şi Sinaia. Proiectul a fost abandonat în timpul Primului Război Mondial şi redeschis în 1938. În 1941, lucrările au fost preluate de trupele germane ale lui Hitler. După retragerea nemţilor, galeriile au fost abandonate, deşi tunelul era aproape finalizat. După instaurarea comunismului, tunelul a fost blocat prin betonare, nu se ştie nici până astăzi de ce.

Zeci de kilometri de catacombe sub Bucureşti

Reamintim că aceste căi subterane au fost construite începând cu perioada medievală şi au culminat cu tunelurile secrete ale lui Ceauşescu, care leagă Casa Poporului de Universitate şi merg mai departe, printr-o “casetă” specială, realizată deasupra traseului metroului, până în zona Primăverii. În total, este vorba despre 20 de kilometri de culoare subterane, prin care se poate circula cu maşina.

Complexul rupestru al haiducilor de la Adamclisi

Este vorba despre complexul rupestru de la Dumbrăveni, în sudul judeţului Constanţa, legat de localitatea Adamclisi printr-un tunel lung de 19 kilometri. Aici ar fi ascuns haiducii comori în timpurile stăpânirii turceşti.

Sursa: http://www.worldwideromania.com/2014/09/16/tunelurile-secrete-din-tara-noastra/

Zece nevoi umane de care educaţia ar trebui să ţină seama

Autor – Solomon Marcus – Matematician, membru titular (2001) al Academiei Române.

A predat ca profesor la Facultatea de Matematică din cadrul Universităţii Bucureşti. Autor a numeroase cărţi ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în ştiinţele naturale şi sociale s.a. A publicat peste 50 de volume în România, traduse în mai multe limbi şi aproximativ 400 de articole în reviste ştiinţifice sau de specialitate. Opera sa a fost citată de peste 1000 de autori.

Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele îşi au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educaţiei şi învăţării, la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou început.

  1. Nevoia de a da un sens vieţii, la nivel elementar

Măcar o dată pe zi savurează faptul că respiri; că priveşti cerul şi pământul; că te mişti; trăieşte-le ca mari evenimente. Bucură-te că ai schimbat un zâmbet cu un copil care a trecut pe lângă tine. Toate acestea să-ţi fie suficiente pentru a simţi că viaţa are un sens, că merită să fie trăită, că este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume şi te-au crescut au dreptul la iubirea şi recunoştinţa ta.

  1. Nevoia de împrospătare

Dar respiraţia şi mişcarea sunt cu noi tot timpul. Există riscul, tentaţia ca ele să devină rutină, să nu le acordăm nicio atenţie, cum de fapt se şi întâmplă în general. Rutina nu poate şi nu trebuie eliminată total, o mare parte a comportamentului nostru urmează reguli precise, ţin de civilizaţie. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se întâmplă din păcate frecvent. Aşa cum avem grijă zilnic să ne împrospătăm corpul prin odihnă, prin mişcare şi prin folosirea apei şi săpunului, avem nevoie şi de o împrospătare a minţii, a simţurilor, a sufletului nostru. Să ne trezim în fiecare dimineaţă capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziţia unui nou început, cu o limpezire a simţurilor şi a gândurilor; într-un anume sens, să recăpătăm, să recuperăm candoarea copilăriei.   

  1. Nevoia de întrebare şi de mirare

Eram în copilărie într-o permanentă stare interogativă, de curiozitate, de mirare, de extaz în faţă spectacolului naturii şi al lumii, al propriei mele fiinţe. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de năzdrăvăniile creierului meu, în materie de memorie şi de imaginaţie. În fiecare seară, când mă las pradă somnului, mă întreb ce călătorii neaşteptate îmi vor oferi visele din noaptea respectivă. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viaţă, a fost mereu o sursă de energie. Atunci când sunt întrebat: de ce trăieşti ? îi răspund: pentru a mă mira.

De prea multe ori, şcoala, în loc să întreţină şi să dezvolte această nevoie, o anihilează. Dar dacă nu ne menţinem starea de curiozitate, de mirare, de dorinţă de a înţelege lumea, nu doar de a o înregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea şi natura ignoranţei noastre.

  1. Nevoia de îndoială şi de suspiciune

Ce poate fi mai uman decât ezitarea, nehotărârea, nedumerirea? Pentru Rene Descartes, starea de îndoială este semnul clar al naturii gânditoare a fiinţei umane. Un acelaşi lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere şi în aceste condiţii, spiritul critic ne obligă la o analiză comparativă, care uneori nu conduce la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilităţi, fiecare fiind descrisă în termeni de grad de plauzibilitate. În justiţie se lucrează cu prezumţia de nevinovăţie. În educaţie şi în învăţare, este recomandabil să adoptăm prezumţia de suspiciune. Ne naştem criticând; plânsul nou-născutului este reacţia sa critică faţă de o nemulţumire.

Să privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună, de pe internet, din cărţi, din orice fel de publicaţii, aşa cum un poliţist care caută pe autorul unei crime suspectează totul. Educatorii, profesorii ar trebui să fie primii care să recomande, să stimuleze această atitudine la elevi, la studenţi, să le spună acestora: “Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteţi arata este să-mi acordaţi atenţie, dar să nu acceptaţi nimic din ceea ce va spun înainte ca spiritul vostru critic să vă asigure de adevărul şi de interesul spuselor mele; dacă nu mă înţelegeţi, să nu mă lăsaţi să trec mai departe, să-mi cereţi să fiu mai clar; dacă vi se pare că nu am dreptate, să vă manifestaţi argumentat dezacordul“. O atitudine similară se cuvine a fi adoptată faţă de litera tipărită, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedră nu trebuie să pozeze într-un a toate ştiutor, este normal ca uneori să le spună celor pe care-i instruieşte : “nu ştiu “, “nu înţeleg nici eu”; iar atunci când cineva din bancă îi corectează o scăpare, o greşeală, să-i mulţumească pentru atenţia acordată. Uneori introduceam deliberat o greşeală în prestaţia mea, pentru a testa vigilenţa studenţilor.  Nevoia de îndoială şi de suspiciune funcţionează concomitent cu o alta, opusă: nevoia de complicitate la o convenţie. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumţiei de complicitate la convenţia de ficţiune propusă de spectacol, o acceptăm, îi acordăm credit. Dar spiritul nostru critic nu încetează să funcţioneze şi avem dreptul, ulterior, să ne exprimăm eventuala insatisfacţie, să pretindem că autorii spectacolului au înşelat aşteptările noastre, creditul pe care le-am acordat. La fel, în cazul unei poezii, a unui roman etc.

  1. Nevoia de greşeală şi de eşec

De câte ori am eşuat până să deprindem să folosim furculiţa, cuţitul şi lingura! De câte ori am căzut, ne-am julit genunchii, până să învăţăm să ne ţinem pe picioare şi să mergem! Este clar că învăţarea, drumul spre dobândirea unui nou comportament, trece prin greşeli şi eşecuri; ele sunt preţul pe care-l plătim pentru a ne îmbogăţi înţelegerea şi pentru a acumula noi capacităţi. Trebuie deci să distingem între greşelile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, şi greşelile ordinare, făcute din neatenţie sau ca urmare a altor imperfecţiuni senzoriale sau psihice. A plasa greşeala şi eşecul, la modul general, în sfera infracţiunii sau/şi păcatului denotă o confuzie gravă, pe care totuşi o comite mereu practica educaţională. Auzim mereu : “cine a greşit, să plătească”. Dar exemplul copilului care cade înainte de a învaţă să se ţină pe picioare şi niciun părinte normal nu se gândeşte să-l pedepsească pentru acest eşec trebuie să ne stea mereu în faţă.

O veche vorba latinească de înţelepciune ne aminteşte că a greşi este omenește. Dar reflecţia respectivă continuă prin a condamna perseverarea în greşeală. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, să repeţi mereu traversarea străzii pe culoarea roşie a semaforului este într-adevăr de condamnat şi de sancţionat; în general, nerespectarea deliberată a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sancţionat şi aici intră în funcţie justiţia şi morala; dar să comiţi mereu greşeli, alte greşeli, în încercările în care te aventurezi pentru a străpunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.

Istoria abundă în exemple de greşeli şi eşecuri ale unor oameni de seamă, în tentativa de a spori cunoaşterea umană. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrată pe  greşeli şi pe eşecuri.  O mare parte, poate cea mai mare, a acţiunilor de pionierat, a lucrărilor care au deschis drumuri noi în cunoaştere şi în acţiunea socială au inclus greşeli, ca un produs secundar al noutăţii ideilor lansate. Mai mult, mergând pe urmele unor greşeli comise în lucrări sau acţiuni temerare, s-a ajuns la apariţia unor noi idei, noi domenii de cercetare. “Greşeala matematică, sursă de creativitate” a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu: noua ştiinţă a haosului a fost iniţiată de Henri Poincare în tentativa sa de a înlătura o greşeală dintr-un memoriu al său de mecanică cerească. Am putut verifica personal şi bănui că e adevărat în general faptul că drumul spre multe (poate cele mai multe) idei şi teoreme matematice a urmat o cale sinuoasă, de tatonări, rătăciri, confuzii, greşeli de tot felul, până s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaşte, măcar în unele cazuri, această istorie zbuciumată mi se pare esenţial, dacă vrem să înţelegem natura profundă a creaţiei umane. Personal, am făcut această experienţă pe unele situaţii din matematică, din informatică, din lingvistică, din domeniul literar-artistic, dar cred că este valabil în general.

Ţinând seama de inevitabilitatea eşecurilor, este esenţial să educăm rezistenţă la eşec,  înţelegerea faptului că eşecul este normal; mai mult: dintr-un eşec este totdeauna ceva de învăţat.

  1. Nevoia de joc

Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de la fotbal şi tenis la şah şi go. Ele au un rol important şi merită atenţia tinerilor. Dar nu în primul rând la ele mă gândesc acum. Am în vedere jocurile care valorifică nevoia de libertate, curiozitatea de a înţelege cele percepute prin simţuri și prin observatie directă, nevoia de, şi dreptul la, greşeală şi eşec, fără a fi pedepsite. Am considerat astfel de exemple la punctul anterior: cum învăţăm să ne ţinem pe picioare şi să mergem. Este clar că orice copil de pe suprafaţa Pământului trece prin această experienţă.

Acum mă voi referi la un alt joc şi el practicat pe cât mi-am putut da seama, de toţi copiii lumii: jocul de-a v-aţi ascunselea. Eu mă ascund, iar tu mă cauţi şi dacă mă găseşti, ai câştigat. Acest joc nu face decât să imite un altul, pe care natura, lumea îl practică faţă de noi, la orice vârstă şi de la începuturile omenirii. În tentativa noastră firească de a înţelege lumea, totul se întâmplă ca şi cum lumea ne spune: “cauţi să mă înţelegi, dar eu mă ascund; şi cu cât lucrul pe care-l cauţi este mai interesant, mai semnificativ, cu atât îl ascund mai bine şi îl fac mai greu de găsit. Dar merită să-l cauţi. Chiar fără rezultatul aşteptat, căutarea îţi va da satisfacţii, care însă ar putea fi altele decât cele  la care te-ai gândit iniţial. Cauţi ceva, nu-l găseşti, dar găseşti altceva; uneori mai interesant decât ceea ce căutai iniţial”. Învaţă să savurezi acest spectacol al omenescului, să te îmbeţi de el – şi din nou să simţi că viaţa merită să fie trăită. Căutarea se dovedeşte de multe ori mai importantă decât găsirea. Plăcerea de a urca un munte stă în primul rând în a savura fiecare moment al parcursului, chiar dacă nu ajungi în vârf. 

Mai e şi un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauţi ceea ce deja ai găsit. Găseşti ceva ca o bănuială, o intuiţie, o extrapolare a unor observaţii empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingătoare. Aşa se întâmplă, de exemplu, că în matematică multe teoreme sunt “găsite” mult înainte de a fi demonstrate; cazul teoremei lui Pitagora, găsită empiric mult înainte de Pitagora.

Dar toată căutarea la care ne referim ce este altceva decât învăţarea, descoperirea, invenţia ? Nevoia noastră de a înţelege lumea, de a ne înţelege pe noi. O căutare care trebuie să valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar şi pe cele care urmează.

  1. Nevoia de identitate

Aici se află o provocarea majoră, dramatică şi o şansă de a da vieţii noastre o motivaţie superioară.  Direct implicate sunt toate celelalte 9 nevoi pe care le discutăm. Biologic, avem o identitate individuală, prin faptul că fiecare fiinţă vieţuitoare de pe această planetă are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt ”cuvinte” pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide. Acest alphabet este acelaşi pentru toate fiinţele trăitoare pe planeta Terra. Dar ordinea în care sunt aşezate elementele alfabetului în alcătuirea ADN-urilor este alta la fiecare dintre noi, deci fiecare fiinţă umană are o identitate biologică specifică. Ne naştem preluând o întreagă moştenire genetică de la părinţi şi prin intermediul lor, de la bunici, străbunici, etc. Preluăm o seamă de trăsături, deprinderi, reprezentări, judecaţi şi prejudecăţi determinate de contextul geografic şi istoric în care ne dezvoltăm. Toate acestea ne conferă o identitate genetică de familie, de loc geografic şi de moment istoric, deci o identitate locală, una regională, una naţională, de limbă, de credinţă. Această identitate pe care natura şi istoria ne-o imprimă, de multe ori fără a ne da seama, rămâne pentru prea mulţi oameni singura lor identitate.

Prea mulţi oameni nu simt nevoia unei identităţi mai bogate decât aceea primită fără vreun efort personal. În perioada trecerii de la copilărie la adolescenţă ar trebui să înceapă conştientizarea nevoii de construire a unei identităţi mai bogate decât aceea cu care ne-a înzestrat natura. Cum să facem să educăm la cât mai mulţi tineri această nevoie (valorificând critic, selectiv, identitatea primită de la natură)? Cum să-i facem pe tineri să conştientizeze faptul că în condiţiile actuale ale globalizării de toate felurile acţionează asupra noastră, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, naţionale, europene, occidentale şi planetare?  Să le explicăm tipologia identităţilor culturale: balcanică, dunăreană, a Marii Negre, sud-est europeană, central europeană, mediteraneană, europeană, occidentală, planetară dar şi tipologia care rezultă din diversitatea lingvistică, de credinţe, de civilizaţii.

Se întâmplă un lucru fără precedent în istoria omenirii: numeroasele identităţi ale fiinţei umane, aflate într-o dinamică permanentă şi o interacţiune continuă, nu mai pot fi înţelese decât concomitent, formând un sistem. Sau le înţelegem pe toate sau pe niciuna. Globalizarea şi internetul au o contribuţie esenţială la această nouă configuraţie a identităţilor. Educaţia nu reuşeşte să facă faţă acestor probleme, nici nu prea le are în atenţie. Dar tensiunile existente între diferite identităţi ale fiecărei persoane şi între identităţile unor persoane diferite sunt, în ultima instanţă, la rădăcina multor conflicte şi războaie; aici îşi află rădăcinile şi terorismul existent la scară mondială. Posibiltatea unei dezvoltări armonioase a identităţilor rămâne deocamdată doar un proiect.

  1. Nevoia de omenesc şi de omenie

Identitatea este primul termen al unui cuplu esenţial, în care al doilea termen este: alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifică în absenţa celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferenţa se poate referi la vârstă, la sex, la naţionalitate, la limba, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultură, la poziţie socială, la apartenenţa politică, la filosofie a vieţii, la preferinţe literare sau de orice altă natură,  etc. Să fim pregătiţi să înţelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinita sa diversitate îi dă farmec.

Nu există două fețe umane identice, nu există două voci umane identice, nu există două priviri umane identice. Dar dincolo de această diversitate, toţi copiii lumii au o prospeţime cuceritoare, toţi alternează râsul cu plânsul, toţi râd la soare, toţi îndrăgesc mişcarea şi jocul, toţi ard de curiozitate. Omenescul este o sursă nesfârşită de delectare, de minunare. Iată, pentru a alege numai una din fermecătoarele manifestări umane: vorbirea, limba. Câtă subtilitate, câtă fineţe, cât joc al nuanţelor îţi oferă cuvintele, frazele, discursul! Muzica lor, semnificaţia lor. Cât de plăcut e să constaţi că reuşeşti să spui ceea ce ai gândit, dar cât de uşor, pe nesimţite, frazele derapează şi nu mai exprimă ceea ce ai dorit! O continuă alternare a găsirilor şi a ascunderilor, a confirmărilor şi a frustrărilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor şi uitărilor; sau trecerile insesizabile de la zâmbet la lacrimă, de la gravitate la duioşie. Iată un pariu major al educaţiei: să-i antrenăm pe copii să savureze omenescul în întreaga sa diversitate. Omenescul nu este ca jocul de tenis, unde câştigi în dauna altora, care pierd; omenescul poate fi universal câştigător.

La animale, o pornire instinctivă vede în diferenţă o adversitate. Pentru ca oamenii să nu reproducă şi ei acest comportament, este nevoie de o educaţie corespunzătoare, altfel se întâmplă ceea ce vedem mereu : băieţei de clasa a III-a primară care se iau la bătaie pentru că ”eu am spus într-un fel iar el a spus altfel ”.

De la omenesc, nu e decât un pas până la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a dărui, de a-i contamina pe alţii de bucuria vieţii. De a adopta în comportamentul tău prezumţia de solidaritate cu ceilalţi oameni. Copiii care se formează în acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esenţial) vor putea fi mai greu antrenaţi în războaie de tot felul.

  1. Nevoia de cultură

Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultură ştiinţifică, literar-artistică, tehnologică, religioasă, filosofică, etc. Culmi ale spiritualităţii umane, în matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, filosofie, literatură, muzică, arte vizuale, teatru, ştiinţe juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice şi, mai recent, în film şi în disciplinele informaţiei şi ale comunicării stau mărturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de pătrundere, de imaginaţie, de descoperire şi de invenţie. Dar cine beneficiază de ele, câţi sunt cei care au acces la aceste piscuri, le înţeleg, îşi pot umple sufletul şi mintea de înţelepciunea şi frumuseţea lor, se pot astfel înalța spiritual mult peste starea de animalitate ? Câţi sunt cei care ajung să trăiască fiorul unui vers, al unei poveşti, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectură, al unei sculpturi, al unei ecuaţii, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativităţii einsteiniene, al lumii cuantice, al dualităţii Watson-Crick a acizilor nucleici ? Oare pe la urechile cator copii, adolescenţi, trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau Chopin? Câte priviri aflate în dimineaţa vieţii ajung să se desfete în prezenţa unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brâncuşi ? Va fi în stare educaţia publică să preia acest mesaj? Mai avem timp de aşa ceva? Un timp de contemplare, de supremă emoţie. Nu cumva eliberăm pe bandă rulantă diplome de diverse grade, fără acoperire culturală? Şi dacă nu au acoperire culturală, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decât, în cel mai bun caz, furnizori de servicii? Şi dacă nu prea au nevoi culturale, ce motivaţie mai profundă pot da vieţii lor? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materială, au totuşi un statut de sclavi culturali. Să nu-ţi fie milă de ei?  Să nu-i compătimeşti? Nu cumva se află aici sursa principală a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violenţei verbale, psihice, fizice?   Care este nivelul de cultură al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei? Ce anume dă un sens vieţii lor?

  1. Nevoia de transcendenţă

Ne aflăm aici la modul superior, de cea mai înaltă complexitate, pe care o poate capăta nevoia de a da un sens vieţii.  Etimologic, trans înseamnă dincolo iar verbul latinesc ce i se alătură s-ar traduce prin a te caţăra. Obiceiul copiilor de a se caţără în copaci, pe garduri, pe stâlpi exprimă nevoia, tentaţia de a se înalța, de a se depărta de sol. Aşa începe transcendenţă. Să treci dincolo de limitele, de cadrul ce ţi-au fost impuse prin naştere, să nu rămâi sclavul percepţiei senzoriale şi empirice, să încerci să le depăşeşti Aşa au apărut geometria neeuclidiană, care sfidează percepţia senzorială a spaţiului; fizica relativistă, care transgresează percepţia empirică a timpului, energiei şi mişcării; conştientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situaţiilor în care nu mai există o diferenţa clară între subiect şi obiect şi dincolo de care urmează tăcerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care încalcă una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice identitate, necontradicţie, terţ exclus; imaginarea unui calcul care depăşeşte frontiera Turing dată de ideea obişnuită, elementară de calcul etc.

Transcendenţa este atât la destinaţie cât şi la origini. Distincţia kantiană dintre transcendent (dincolo de posibilităţile cunoaşterii umane)şi transcendental (relativ la achiziţii ale cognitivului uman care preced orice experienţă; cunoaşterea apriorică). Transcendenţa matematică se referă, în acord cu Euler, la operaţii care nu se pot realiza prin repetarea de un număr finit de ori a unor operaţii elementare, aplicate numerelor intregi şi unei variabile x. De aici, nu-i decât un pas până la distincţiile profan-sacru, imanent-transcendent.  În aceeaşi ordine de idei, se poate discuta despe transcendenţa în muzică, în viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache.

Desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante şi dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai şcolii şi ai universităţii, voi elevi şi studenţi, voi părinţi ai elevilor şi studenţilor, voi oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm  a doua nevoie evocată mai sus şi să ne împrospătăm ?

Mihai Gruia Sandu – mesaj dur către politicieni

Deşi ceva mai veche, această emisiune revelatoare prezintă încă actualitatea românească și nu numai. Haideţi să ascultăm cu atenţie! Sunt mulţi cei care gândesc exact ca îndrăgitul actor Mihai Gruia Sandu, profesor universitar la UNATC, chiar dacă nu toţi sunt capabili să prezinte acelaşi discurs.

Haideţi să ne trezim, să gândim liber şi să acţionăm cu conştiinţă! Să învăţăm să ne selectăm informaţiile! Numai aşa vom reuşi să supravieţuim ca popor.