Sarea roz de Himalaya: beneficii şi proprietăţi

Sarea roz de Himalaya este o sare pură, obţinută prin extracţie manuală din mină şi este considerată cea mai pură formă de sare disponibilă. Cristalele de sare au o gamă variată de culori începând de la alb pur, diferite nuanţe de roz, pană la roşu închis, datorită conţinutului bogat în minerale şi fier.

Cum folosim sarea roz de Himalaya

Sarea roz de Himalaya este folosită cu succes în bucătării de top, spa-uri, de către profesionişti şi terapeuţi din domeniul sănătăţii, pentru proprietăţile nutritive şi terapeutice deosebite.

În prepararea alimentelor poate fi folosită la fel ca o sare normală, avantajul fiind că este mai pură şi are un conţinut considerabil mai mare de minerale.

Extern, sarea roz de Himalaya poate fi folosită pentru a stimula circulaţia, a vă relaxa, a scădea tensiunea arterială, a calma durerile musculare şi a elimina toxinele din organism. Foloseşte cu încredere sarea roz de Himalaya în reţetele de sare de baie, scrub-uri preparate în casă, aromoterapie sau săpun de casă.

Sarea de Himalaya este bogată în mod natural în iod, aşa că acesta nu mai trebuie adăugat artificial, cum este cazul sării fine din supermarketuri. În plus, datorită structurii de cristal mai mare a sării roz, dar şi a volumului, vom consuma mai puţin sodiu atunci când folosim sare de Himalaya în mâncare.

Tratamente cu sare de Himalaya

Apă cu sare de Himalaya pentru detoxifiere şi boli diverse:

Se prepară o saramură cu efecte de detoxifiere puternice. Se pun 2-3 linguri de sare într-un borcan de sticlă şi se umple borcanul cu apă plata sau de izvor. Se lasă 24 de ore sau mai mult, până la dizolvarea completă a cristalelor. Apoi se mai adaugă câteva cristale şi iarăşi se lasă la dizolvat. Când apă nu mai poate dizolva cristalele în 24 de ore şi acestea rămân pe fundul borcanului, saramura este gata şi poate fi băută. Se ia dimineaţa pe stomacul gol o lingură de saramură cu un pahar cu apă. După 10 minute, se poate servi micul dejun.

Această cură ajută la curăţarea corpului, eliminarea metalelor grele ( mercur, plumb, arsenic sau calciu), tratarea psoriazisului, artritei, gutei, herpesului, eruptiilor pielii, gripei şi răcelii sau echilibrarea pH-ului corpului.

O altă metodă de detoxifiere şi stimularea metabolismului se face prin îmbrăcarea unui tricou de bumbac, înmuiat într-o soluţie dintr-un litru de apă şi 2 linguri de sare de Himalaya. Tricoul se stoarce, se îmbracă, apoi se recomandă repaus în pat, sub plapumă, până când se produce transpiraţia. După aceea se face un dus. Procedeul are efecte benefice pentru răceli şi gripe. Pentru durerile de gută şi picioare reci, se folosesc şosete de bumbac înmuiate în apă cu sare de Himalaya.

Baie cu sare de Himalaya:

Această baie se face pentru detoxifiere şi întărirea imunităţii, vindecarea afecţiunilor pielii, durerilor reumatice şi articulare, afecţiunilor ginecologie şi infecţii recidivante.

La o cadă de 100-120 de litri de apă se va folosi jumătate sau un kg de sare de Himalaya. Apa trebuie să fie la temperatura corpului. Baia este terapeutică şi trebuie să dureze 20-30 de minute. După baie, corpul nu trebuie să fie şters cu prosopul, ci se îmbracă direct cu un halat. Pentru unele personae, această baie poate să fie obositoare, de aceea e indicat să o facă numai la picioare. Persoanele cu afecţiuni cardiovasculare trebuie să consulte medical înainte de a utiliza această terapie.

Inhalatii cu apă şi sare de Himalaya:

Acest remediu este indicat pentru afecţiunile respiratorii superioare şi inferioare: astm, bornşită, sinuzită, infecţii ale urechii. Se pun la fiert 4 litrii de apă plată şi se adaugă 120g de sare de Himalaya. Se lasă să se dizolve, apoi se inhalează vaporii un sfert de oră ca la o inhalaţie normal. Inhalaţiile se pot face zilnic.

Comprese cu apă rece şi sare de Himalaya:

Acestea sunt eficiente în tratarea durerilor reumatice, de artrită, de gută sau osteoporoză dar şi pentru vindecarea rănilor deschise. Se aplică o compresă înmuiată în saramură pe zona afectată, apoi se bandajează. Pentru răni deschise, se prepară o soluţie din jumătate de cană de apă şi 15 g de sare de Himalaya. Compresa se îmbibă în soluţie, se stoarce şi se aplică pe rană, apoi se bandajează.

Sursa: http://bio-plafar.info/nutritie/672-sarea-roz-de-himalaya-beneficii-si-proprietati

Obiceiuri româneşti de Paşte

După spusele românilor de pretutindeni, cea mai mare, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an e sărbătoarea Paştelor, Paştele sau Învierea Domnului. Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, când toate în natură învie. Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială.

Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte “Săptămâna Patimilor” şi începe în duminică Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim. “Săptămâna Patimilor” comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. În acesta ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite “Denie”. De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua de joi se numeşte “Joia Mare”. Vineri, numită “Vinerea Mare” se comemorează crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce. În acesta zi, se ţine post negru, adică nu se mănâncă nimic.

Bărbaţii care până în Joia mare din Săptămâna Patimilor lucrează de regulă la câmp, din ziua aceasta rămân acasă ca să o cureţe şi să se îngrijească de ea, repară gardurile, ară grădina, junghie mieii de Paşte şi adună cele trebuincioase sărbătorii.

Femeile, tot din Joia mare sau cu câteva zile înainte încep a deretica prin case, a vărui, a spală, a roşi ouăle, a coace pască şi alte copturi.

Fetele cele mari precum şi multe neveste tinere încep a coase câte o cămaşă nouă precum şi alte haine, ca fiecare să aibă pentru ziua de Paşte, măcar o cămaşă nouă. Fiecare are partea sa de ocupaţie şi grijă, fiecare caută a nu rămâne în urma altora, iar sfintele Paşte să-l surprindă ca pe un neom între oameni.

Cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă românii în decursul sărbătorii Paştelor este pasca, păscuţa. Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare şi lapte dulce. Forma este rotundă, grosimea e cel mult de un lat de deget cu împletituri (sucituri) pe margini şi cele de la mijloc în formă de cruce, care reprezintă crucea pe care a fost Mântuitorul răstignit. Între împletituri se pune de regulă brânză de vaci dulce, frământată cu ou şi zahăr, unsă deasupra cu gălbenuş de ou şi împodobită cu stafide. Pasca se face fie în Joia mare, fie în  Sâmbăta mare. În afară de pască, cele mai multe românce mai fac şi alte copturi precum: babe, moşi, cozonaci rotunzi sau lungăreţi, colaci.

Tot de Paşte friptura cea mai însemnată este cea de miel, numit mielul Paştelor sau de purcel, care se frig întregi şi care se duc în ziua de Paşte împreună cu pasca la sfinţit. Mielul înseamnă Domnul nostru Iisus, iar în Banat este datina ca oasele şi celelalte rămăşiţe ale acestuia să se îngroape la un altoi de măr sau par sănătos, pentru ca şi familia aceea să fie tot anul sănătoasă. Ouăle roşii se fac tot în Joia sau Sâmbăta mare.

O legendă spune aşa: “Zice că pe când se afla Domnul nostru Iisus răstignit pe cruce, Maica Domnului a luat o coşarcă plină de ouă şi se duse cu dânsa la jidovi şi închinându-le-o îi ruga să înceteze a-l chinui şi necăji pe Iisus. Maica Domnului puse coşarca cu ouă lângă cruce şi începu a plânge. Stând coşarca lângă cruce şi curgând din mâinile şi picioarele lui Iisus sânge, în scurt timp o parte din ouă se înroşiră, ca şi când ar fi fost vopsite. Domunul Iisus văzând ouăle umplute de sânge, îşi aruncă privirile către cei de faţă şi le zise:

– De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi!

După ce a înviat Domnul nostru Iisus, Maica Domului a fost cea dintâi care a făcut ouă roşii şi pască şi a dat fiecărui om pe care l-a întâlnit câte un ou roşu şi câte o păscuţă şi i-a zis “Hristos a înviat!”

Ouăle sunt alese cu grijă, numai de găină, se fierb, se pun în culoare, apoi se lasă la uscat şi se şterg cu grăsime de porc ca să aibă luciu.

Când cântă cocoşii de mizul nopţii, românii curaţi şi îmbrăcaţi, după ce spun rugăciunile, iau pasca pentru sfinţire şi ouă roşii şi pornesc spre biserică.

În ziua Învierii fiecare ins care i-a parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine şi o lumină, pe care o ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii sfintei Învieri de către preot. După Înviere fiecare se întoarce cu lumina această aprinsă acasă. După ce ajung acasă şi păşesc peste pragul tinzii încep a se închina, apoi intrând în casă sting lumina în grindă, afumând-o pe această în semnul crucii. După ce fac semnul crucii o sting şi o păstrează apoi peste tot anul, spre a o avea şi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase la vărsări mari de ape, la grindină sau piatră, la tunet, fulger şi trăsnet.

Aprizand-o,zic : Fugiţi necuraţi,/ Fugiţi, voi spurcaţi./ De casă noastră/ Nu v-apropiaţi.

 Românii mai întrebuinţează lumina Învierii spre a afuma vitele cu dânsa.

După sfârşirea Învierii, a leturghiei şi a sfinţirii, unul sau două dintre ouăle sfinţite se dau preotului, care le-a sfinţit, iar restul se aduce acasă. Sosind acasă toţi se pun la masă şi gustând mai întâi din pască din ouă şi celelalte bucate încep a mânca. După ce s-au săturat de mâncat, prind a ciocni cu ouă roşii, şi anume mai întâi soţii, apoi copii cu părinţii şi părinţii cu celelalte neamuri şi cunoscuţi. Făcând aceasta, cred că cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe lumea cealaltă.

În ziua dintâi, adică în ziua de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap. A două zi, adică luni după Paşte se poate ciocni şi cap cu dos, iar în cele următoare chiar şi dos cu dos.

Cel mai mic de ani ţine oul cu capul în sus, iar cel mai mare ciocneşte cu oul sau, şi anume tot cu capul, zicând : “Hristos a înviat!”, iar cel mic răspunde : “Adevărat c-a înviat!”.

Deşi această sărbătoarea reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României.

După o legendă din Bucovina, pasca se face pentru că Iisus înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce, a spus învăţăceilor săi, că până atunci au mâncat cu toţi copturi nedospite şi nesărate adică turte sau azime, de acum înainte vor mânca copturi dospite şi sărate care se vor numi paşte.

Tot în Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşte, ca să fie frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, aşa să alerge şi feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a îşi arată consimţământul la sentimentele lor, trebuie să le ofere un ou roşu.

În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. În zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşază în formă de cerc, purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să binecuvânteze bucatele din coşul pascal. În faţă fiecărui gospodar este pregătit un astfel de coş, după orânduială strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce vor fi aruncate în rău pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug), zahăr (folosit de câte ori vitele vor fi bolnave), făină (pentru ca rodul grâului să fie bogat), ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aşează pască, şuncă, brânză, ouăle roşii, dar şi ouăle încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean, şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie.

În Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru binecuvântare, ouă roşii, cozonoc şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că atunci când cocoşii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci.

O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, în zona Lăpuşului. Dimineaţă, în prima zi de Paşte, copiii (până la vârstă de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor “Sărbători fericite!”. La această sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru că în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul anului.

În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşte, se practică tradiţia tămâierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşte (vin+pâine sfinţite). În meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după acestea se continuă masa cu friptură de miel.

În unele părţi din Banat este obiceiul ca în ziua de Paşte să se dea de pomană de sufletul morţilor : colaci, miel, ouă roşii precum şi alte bucate aflate în casă.

În cele mai multe comune din Banat, în locul prânzului descris mai sus este datina ca luni după Paşte să meargă preoţii cu litia la morminte şi aici să facă rugăciuni pentru sufletele răposaţilor.

Dacă Paştele cade la sfrsitul lui Martie şi ţăranii nu au ieşit cu sămânţa la câmp, atunci se duc luni după Paşte şi cu mâna, nu cu sapa, pun în pământ seminţe că să le rodească anul acela câmpul.

Săptămâna întâi după Paşte, la români se numeşte Săptămâna Luminată, pentru că înviind în ajunul ei Domnul nostru Iisus, a luminat-o prin învierea din morţi, şi pentru că în această săptămână toate se luminează, adică toate încep să înflorească şi să se înnoiască.

În Transilvania cum se zăreşte de ziuă, prind a umbla băieţii cu ouă roşii pe la neamuri şi vecini, iar gazda le dăruieşte ouă roşii şi păscuţe. Tot aici feciorii cu flori în pălării şi fetele frumos gătite se adună după prânz înaintea bisericii, toţi  cu ouă roşii, unde râd, glumesc, petrec şi ciocnesc împreună: oul cel tare câştigă pe cel slab.

În unele locuri din Bucovina şi Transilvania, este datina ca luni după Paşte, feciorii să ude pe fete şi băieţii pe copile. Iar marţi după Paşte udă fetele pe feciori şi copilele pe băieţi. Fetele după ce au fost udate, invită pe cei ce le-au udat la masă, şi le dau drept suvenir câte un ou mai frumos.

În Transilvania a două zi de Paşte, după amiază înainte de vecernie, credincioşii satului se adună la Prânzul Paştelor. La acest prânz se bea şi se mănâncă de sufletul morţilor şi se cântă felurite cântece sau versuri ale Învierii.

În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşte se ia toaca de la biserica, se duce în cimitir şi este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a două zi să dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât “hoţii”, cât şi “păgubaşii”. Dacă aceia care au încercat să fure toacă nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospăţul.

În Ţară Bârsei, în jurul Braşovului, se face o petrecere care adună întreagă comunitate – obiceiul Junii Braşovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de căluşari sau de colindători, cu vătaf şi casier, strâng ouă de la tinerele fete, după care se merge către Pietrele lui Solomon, la picnic, unde vor avea loc întreceri. Cea mai cunoscută şi îndrăgită dintre ele este aruncarea buzduganului.

În Moldova “fetele şi flăcăii în ziua de Paşte se suie în clopotniţă şi toacă toată ziua, ca să crească cânepa frumoasă şi moale ca mătasea”. 

În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copii trebuie să îşi clătească faţă cu apă şi să îşi atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogaţii.

Paştele simbolizează trecera de la o stare existentială la alta, atât din punct de vedere material cât şi din punct de vedere spiritual. Paştele este sărbătorit încă din vremuri străvechi fiind considerată şi cea mai veche sărbătoare a creştinilor. Simbolistica Paştelui este una foarte puternică: pe lângă simbolurile religioase, aceste sărbători se caracterizează şi prin existenţa unor obiceiuri păgâne.

Paştele ar trebui să fie cea mai mare sărbătoare spirituală pentru întreaga omenire. Este cea care ar trebui să conducă lumea spre toleranţă, bună întelegere, pace, armonie, iubire, ajutor reciproc şi credinţă în Dumnezeu.

 Sursa: http://www.desarbatori.ro/paste/obiceiuri

http://www.referat.ro/referate/Sarbatorile_la_romani___Pastele_5077.html

Despre iubire

Iubirea necondiţionată este cea mai pură formă de apreciere a divinului din noi şi din tot ceea ce există. Calitatea ei principală? Iubire fără condiţii. Iubire de sine, iubire de semeni, iubire pentru planeta care ne hrăneşte, toate acestea sunt forme ale acestei iubiri. Ideea e să putem iubi o fiinţă dincolo de aparenţe, dincolo de statutul social, dincolo de vârstă. Iubirea începe cu noi, cu fiecare în parte, dacă nu suntem capabili să vedem scânteia divină din noi nu o vom putea vedea nici în cei din jur, ei vor fi invizibili pentru noi.

Totul începe din interiorul nostru. Nu trebuie să mai aşteptăm ca ceilalţi să facă primul pas, haideţi să iubim pe oricine şi orice ne iese în cale, fără să aşteptăm nimic în schimb. Şi ceea ce vom dărui vom primi într-o zi înapoi şi va fi atât de mult încât ne va copleşi. Tot ceea ce dăruim este spre evoluţia noastră spirituală. Egoismul trebuie lăsat deoparte.

Cu atâtea dogme şi reguli impuse de către religiile lumii, adevărata credinţă s-a pierdut în timp şi din păcate am început să ne îndepărtăm de un Dumnezeu care pedepseşte şi de care trebuie să ne fie frică. Am început să nu mai apreciem şi să nu mai înţelegem adevăratele învăţături ale spiritualităţii.

Minunatele beneficii ale oţetului de mere

Oţetul de mere – remediu universal?

Cu toate că este folosit din timpuri îndepărtate, oţetul de mere a devenit renumit cu precădere începând de la sfârşitul anilor ’50, când un celebru medic american, D.C. Jarvis, a tratat acest aspect în detaliu, într-o lucrare intitulată Ghidul sănătăţii. De altfel, faptul că în ultimii ani medicina alternativă a cunoscut o deosebită revigorare, a făcut ca oţetul de mere să fie tot mai mult recomandat şi folosit cu success, ca tonic, în special în cadrul regimurilor alimentare.

Nu este surprinzător, dacă ne gândim că este indicat (alături de eventualul tratament medical specific) pentru îmbunătăţirea procesului de digestie, detoxifiere, tratarea reumatismului, colecistitei, anemiei şi migrenelor, iar acestea sunt numai câteva exemple.

Oţetul de mere este adesea privit de mulţi ca panaceu cu beneficii diverse. Se spune că dacă se ia o lingură sau două de oţet în fiecare zi, vindecă orice, de la gută la alergii şi chiar multe boli. Este important ca oţetul de mere să fie organic şi să aibă în el mama pentru ca să ofere beneficii maxime. Mama este o sferă de materie aţoasă care fie pluteşte la gâtul sticlei de oţet, fie se lasă la fund şi este sursa gustului lui acru, fermentat.

Multe companii creează acum băuturi pe bază de oţet de mere şi care conţin arome fructoase pentru a masca aroma uneori puternică pe care o are oţetul prin natura lui. Însă cel mai bine este să vi-l preparaţi singuri. Era oţetului de mere ca tonic pentru sănătate a sosit cu adevărat, există de asemenea o grămadă de dovezi ale clarelor beneficii pentru sănătate în alte domenii.

De-a lungul timpului, oţetul a fost folosit în cele mai variate scopuri: în gastronomie, pentru prepararea murăturilor şi a diferitelor feluri de salate, pentru exterminarea unor plante dăunătoare, pentru a curăţa armurile sau diferite ustensile din bucătărie. De asemenea (şi deloc întâmplător), i-au fost atribuite importante proprietăţi curative.

Aici sunt câteva dintre beneficiile cele mai bine documentate pe care le are oţetul de mere.

Ajută la uşurarea crampelor stomacale şi a diareii. Probioticele din oţet ajută la uşurarea efectelor diareii, iar pectina din merele sursă, uşurează crampele stomacale. Amestecaţi o lingură sau două în apă sau în sucul vostru preferat pentru a obţine cele mai bune rezultate.

Previne indigestia. Un alt beneficiu dovedit este capacitatea oţetului de a opri indigestia înainte ca aceasta să înceapă. Amestecaţi o linguriţă de miere şi o linguriţă de oţet de mere mere într-o cană de apă şi sorbiţi încet cu o jumătate de oră înainte de a mânca ceva despre care ştiţi că vă va provoca indigestie. Veţi fi surprinşi că vă veţi simţi bine după mâncare!

Ajută la calmarea crampelor musculare nocturne. Acest străvechi remediu popular are o îndelungată istorie în ce priveşte dovedirea eficacităţii lui. Amestecaţi o lingură de oţet de mere cu miere după gust, înainte de a merge la culcare şi beţi încet. Crampele nocturne nu ar trebui să vă mai supere. Faceţi asta în fiecare noapte înainte de culcare pentru rezultate permanente.

Drenează sinusurile. Aveţi nasul înfundat datorită alergiilor sau din alte motive? Rezolvaţi cu o linguriţă de oţet de mere într-o cană de apă. Obişnuinţa de a bea de oţet de mere fără arome, vă ajută la drenarea sinusurilor şi vă va curaţă nasul. 

Ajută la energizare. Oţetul de mere este excelent pentru înfrângerea epuizării. Aminoacizii pe care îi conţine contracarează acumularea de acid lactic pe care o căpătăm  atunci când facem exerciţii sau altă activitate fizică intensă. Oţetul este plin de electroliţi care ajută la eliminarea senzaţiei de oboseală. Electroliţii se regăsesc în băuturile îndulcite pentru sportivi. O linguriţă de oţet de mere în apă răcită are acelaşi efect energizant, fără zahăr, coloranţi şi arome artificiale.

Oţetul de mere este de asemenea bun pentru tratarea arsurilor la stomac, uşurarea durerilor de artrită, albirea dinţilor şi multe, multe altele. Există cărţi întregi scrise despre miracolul oţetului de mere. Oricine caută să îşi maximizeze starea sănătăţii ar trebui cu siguranţă să beneficieze de pe urma unei doze zilnice din acest uimitor lichid chihlimbariu.

Cu siguranţă, ar merită să ştim mai multe despre acest produs şi modul în care ne poate ajută.

În diabet –  efectul oţetului de mere asupra nivelului glicemiei se înscrie printre cele mai importante descoperiri în domeniu. S-au efectuat numeroase cercetări în acest sens, tocmai pentru a exclude posibilitatea unor simple coincidenţe. Un exemplu: în cadrul unui studiu efectuat în anul 2007, 11 persoane suferind de diabet de tip II, care au luat seara, înainte de culcare, două tablete de oţet de mere, au constatat faptul că dimineaţă, glicemia scăzuse cu 4 până la 6%.

În cazul colesterolului mărit –  o serie de cercetări realizate în anul 2006 au stabilit că oţetul de mere are un efect foarte bun asupra persoanelor al căror colesterol depăşeşte valorile normale. Pentru a exclude însă posibilele efecte secundare nedorite, este bine să ceri sfatul medicului înainte de a recurge la acest procedeu.

În hipertensiunea arterială – este recomandat consumul frecvent (de circa cinsi-şase ori pe săptămână) de oţet de mere şi ulei de măsline. Bineînţeles, cel mai la îndemână este să preparăm salate. Un alt fapt, ce-i drept încă nesusţinut de cercetări complexe, este că oţetul de mere îmbunătăţeşte circulaţia sângelui şi previne afecţiunile cardiace.

În tratarea cancerului – medicii au concluzionat, în urma unor cercetări, că administrarea de oţet de mere poate “ucide” celulele canceroase, ori încetini ritmul proliferării acestora. De asemenea, ar putea preveni cancerul esofagian.

În cadrul regimurilor alimentare – în fiecare dimineaţă, se bea o cană de apă în care s-a pus o lingură de oţet de mere. După două săptămâni, veţi constată că aţi pierdut, în medie, trei-patru kilograme.

Atenţie, însă! Nu este recomandabil să repetaţi dieta decât după un interval de minimum trei luni. Şi pentru că tot vorbim despre oţet, este bine de reţinut şi că oţetul alb conferă senzaţia de saţietate.

Sursa: http://www.eva.ro/sanatate/medicina-preventiva/tot-ceea-ce-trebuie-sa-stii-despre-beneficiile-otetului-de-mere-articol-3920.html

http://viataverdeviu.ro/otetul-de-mere-minunatele-beneficii-de-sanatate/

A fost spart codul celui mai enigmatic manuscris din lume? Un savant susţine că a descifrat 10 cuvinte din manuscrisul Voynich

După decenii în care numeroşi cercetători şi criptografi au încercat zadarnic să descifreze misterioasa scriere, un om de ştiinţă britanic afirmă că a reuşit, pentru prima oară, să decodifice câteva cuvinte din textul manuscrisului.

Stephen Bax, profesor de lingvistică aplicată la Universitatea Bedfordshire, consideră că se găseşte pe calea cea bună în ceea ce priveşte descifrarea ciudatului manuscris. Vechi de 6 secole, manuscrisul Voynich conţine, pe 240 de pagini, numeroase ilustraţii reprezentând plante exotice, stele şi figuri umane misterioase, alături de texte redactate într-o scriere necunoscută.

Până acum, toate încercările de a-l descifra s-au dovedit zadarnice, iar enigma a dat naştere multor teorii – unele foarte hazardate – privind originea şi autorul/autorii săi: s-a sugerat că ar fi vorba despre o lucrare din tinereţe a lui Leonardo da Vinci, despre scrieri ale catarilor (o sectă religioasă medievală considerată eretică şi persecutată de Biserica Catolică), ba chiar despre scrieri ale extratereştrilor. Unii dintre cei care l-au studiat au sugerat că ar fi vorba despre un text fără sens, manuscrisul fiind un fel de farsă; alţii cred însă cu tărie că e vorba despre un text „cu înţeles”, care nu a fost încă descifrat, problema fiind aceea că nu se cunosc limba şi alfabetul în care a fost scris. (O versiune online de înaltă rezoluţie poate fi studiată la Beinecke Rare Book and Manuscript Library.)

Recent, doi botanişti americani, Arthur Tucker şi Rexford Talbert, au publicat o lucrare în care arătau că au identificat unele dintre plantele reprezentate în manuscris; ele fac parte din flora Americii Centrale şi creşteau în Mexic în secolul al XV-lea şi al XVI-lea, ceea ce i-a făcut să sugereze că unele dintre cuvintele care apar în dreptul desenelor respective, în manuscris, ar putea fi numele plantelor în limba nahuatl, vorbită de azteci la vremea cuceririi spaniole; extrapolând, au presupus  că întreg manuscrisul ar putea fi scris în această limbă.

Totuşi, prof. Stephen Bax sugerează, pe baza rezultatelor preliminare obţinute de el, că ar putea fi vorna mai degrabă despre o limbă asiatică sau din Orientul Mijlociu.

Prof. Bax a folosit analiza lingvistică pentru a încerca să descifreze manuscrisul literă cu literă.

„Am pornit de la ideea de a identifica substantivele proprii din text, urmând abordările mai vechi care au dus la succesul descifrării hieroglifelor egiptene şi a altor scrieri misterioase, şi am folosit apoi acele substantive pentru a descifra parţial manuscrisul”, spune el.

„Manuscrisul are foarte multe ilustraţii reprezentând stele şi plante. Am putut identifica unele dintre acestea şi numele lor, studiind manuscrise botanice redactate în arabă şi în alte limbi, şi apoi am început decodificarea, cu unele rezultate foarte interesante.”

Printre  cuvintele identificate se numără cel ce denumeşte constelaţia Taurul, alăturat unui desen ce reprezintă şapte stele, care ar putea fi Pleiadele (un grup de stele ce face parte din această constelaţie), şi cuvântul KANTAIRON, scris lângă desenul ce reprezintă o plantă numită ţintaură (din genul botanic Centaurea), o plantă medicinală binecunoscută şi utilizată în Evul Mediu.

Prof. Bax susţine că a mai recunoscut cuvintele ce denumesc plante ca ienupăr, coriandru, spânz, bumbac, negrilică, şofran, precum şi cuvântul Chiron (numele unui corp ceresc, în astrologie).

Deşi, după cum chiar prof. Bax recunoaşte, nu a fost decodificată decât o mică parte a manuscrisului, vestea a stârnit agitaţie în lumea lingviştilor şi a criptografilor, deopotrivă, deoarece s-ar putea dovedi un pas esenţial spre o descifrare integrală a documentului.

„Mi-am publicat descoperirile, în acest stadiu, cu scopul de a încuraja alţi lingvişti să colaboreze cu mine pentru descifrarea textului, utilizând aceeaşi abordare, chiar dacă nu va fi uşor. Astfel, vom putea, în cele din urmă, să înţelegem ce încercau să ne spună misterioşii autori ai manuscrisului”, spune prof. Bax.

„Oricum, deja cercetările mele arată că manuscrisul nu este o farsă, aşa cum au susţinut unii şi că este probabil un tratat despre natură, scris poate într-o limbă din Orientul Mijlociu sau din Asia.”

Sursa: http://www.descopera.ro/dnews/12124196-a-fost-spart-codul-celui-mai-enigmatic-manuscris-din-lume-un-savant-sustine-ca-a-descifrat-10-cuvinte-din-manuscrisul-voynich-video

Sfecla face miracole

Nu este o noutate pentru nimeni faptul că sfecla roșie previne anemia, dar această legumă are și alte beneficii de care ar fi bine să știm. Consumul de sfeclă roșie ca atare, în salată sau sub formă de suc, fiartă sau coaptă, tratează gripa și răceala, întărește imunitatea, stimuleaza metabolismul, reglează tensiunea, previne bolile de inimă, tratează bolile de sânge și de ficat.

Beneficii  aduse de sfecla roșie:

  • Încetinește procesul de îmbătrânire;
  • Este foarte eficientă în tratarea leucemiei și a cancerului de colon;
  • Este o importantă sursă de vitamina A, B, C și PP;
  • Stabilizează pH-ul organismului;
  • Ajută la scăderea nivelul zahărului în sânge;
  • Sfecla roșie stimulează metabolismul prin conținutul său ridicat de iod;
  • Energizează și mineralizează organismul.

Sucul de sfeclă roșie

  1. Acest suc-minune ajută în cazul tulburărilor digestive datorită carbohidraților pe care îi conține. Acesta este recomandat și în caz de greață, vărsături, hepatită, constipație, dizenterie.
  2. Sucul de sfeclă roșie ajută la eliminarea colesterolului din sânge, astfel previne apariția bolilor de inimă.
  3. Consumul regulat de suc de sfeclă previne și vindecă unele inflamații ale pielii, precum acneea, pielea uscată și mătreața.

Remedii naturiste:

  1. Tratează anemia- De 2-3 ori pe zi, consumă 200 g de salată din sfeclă, morcovi și ridiche neagră crudă, date prin răzătoare, amestecate cu suc de lămâie și puțin ulei de măsline extravirgin.
  1. 2. Întărește imunitatea- 500 g de sfeclă roșie și 500 g de morcov se taie mărunt. Peste legume toarnă apă clocotită și fierbe-le la foc mic, timp de 30 de minute. Când legumele sunt fierte, adaugă câte o cană de stafide și caise uscate și lasă-le să mai fiarbă încă 5 minute. După răcire, amestecă preparatul cu 2 linguri de miere de albine și lasă-l pentru 12 ore la rece. Consumă-l de trei ori pe zi, câte 100-150 g, timp de o lună.
  1. Elimină intoxicațiile cu metale grele- Prepară un amestec din sucuri de sfeclă, morcov și ridiche neagră. Toarnă amestecul în sticle de culoare închisă și lasă-l timp de trei ore în cuptorul încălzit puțin. Consumă de trei ori pe zi câte o lingură, între mese.
  1. Vindecă gripa și răceala- Amestecă 300 g suc de sfeclă, 200 g suc de roșii cu sucul de la o lămâie, 5 linguri suc de ceapă, 4 crenguțe de mentă, sare, zahăr si piper negru măcinat. După 2 ore scoate menta și bea câte 50 ml suc cu înghițituri mici, între mesele principale.

Sfecla roșie previne anemia

Sfecla roșie are în conținutul ei o mare cantitate de fier, dar și de acid folic, motiv pentru care adesea este recomandată persoanelor anemice. Fierul și acidul folic sunt importante în producerea de globule roșii la nivelul măduvei osoase hematogene. Astfel, consumul de sfeclă roșie previne anemia.

Adjuvant în tratarea cancerului

Sfecla roșie are și multiple proprietăți anticancerigene. Acesta poate fi folosit ca un adjuvant în tratarea cancerului.

Sfecla şi cancerul

În Centrul oncologic de la Moscova, li se prescrie bolnavilor să consume zilnic câte 250 g de sfeclă crudă, dată pe răzătoare fină, în 3-4 reprize. Dacă sfecla crudă nu este acceptată de organismul bolnavului, ea se înlocuieşte cu 300 ml de suc. După trei săptămâni de administrare, bolnavilor li se îmbunătăţesc analizele de sânge şi starea generală de sănătate. Persoanelor cu cancer mamar şi de piele li se aplică de 4-5 ori pe zi pansamente cu suc de sfeclă, pentru micşorarea tumorii.

Folosirea sucului de sfeclă în vindecarea bolnavilor de cancer se practică în medicina populară de mii de ani. Pigmentul din plantă este actorul principal în lupta cu cancerul. Doza zilnică minimă de pigment se află într-un kilogram de sfeclă, echivalentul a 250-300 ml de suc, care trebuie consumat fără pauze, tot restul vieţii. Pigmentul nu este toxic, nu se descompune în procesul de prelucrare termică şi nici în procesul de digestie. Calităţile lui terapeutice se păstrează şi după fierbere la 100 grade Celsius, timp de 2 ore.

Consumul regulat de sfeclă sub orice formă normalizează VSH-ul bolnavilor, restabileşte apetitul, scade efectele negative ale tratamentelor cu radiaţii. Se recomandă feluri de mâncare unde sfecla este amestecată cu fulgi de ovăz, hrean, banană sau lapte prins.

Sfecla roşie, folosită ca medicament

În ultima vreme, s-au confirmat calităţile banalei sfecle roşii în tratarea unor afecţiuni ca: bronşite, constipaţii, hemorizi, gripă, hipertensiune, răceală, dureri de cap, umflături ale picioarelor, litiază renală, pietre la colicist şi chiar în anumite situaţii, la cancer.

Sfecla roşie, folosită ca medicament, are un trecut care se pierde în antichitate. În Babilon, Asiria, Iran, vindecătorii o foloseau cu atâta succes în afecţiunile arătate mai sus, încât rădăcinile de sfeclă roşie au ajuns să fie exportate cu caravanele – ca mirodeniile şi ca aurul, până în Imperiul Român şi Grecia.

Caravanele negustorilor plecau la drum lung spre Grecia antică şi Roma, cu desagii încărcaţi cu mărfuri, dar şi cu sfeclă. O parte se consuma pe drum, iar cantitatea rămasă se vindea cu succes. În Grecia, sfecla simboliza starea de conflict. Când se certau soţii, deasupra uşilor de la intrare se agaţa o cunună împletită din frunze de sfeclă. În Roma, atitudinea faţă de sfeclă era mai degrabă respectuoasă, ea fiind considerată o legumă de lux care nu trebuia să lipsească de pe masă. De aceea, imperatorul Tiberius le-a şi impus germanilor cuceriţi de romani să plătească tributul în sfeclă. În România, sfecla a ajuns în secolul IX, iniţial în zona Marii Negre, odată cu ridicarea cetăţilor greceşti, luând apoi drumul Rusiei. În secolul X, călugării ruşi o cultivau cu succes aproape de Marea Baltică, preparând din ea ciorbe şi un borş delicios, în vreme ce pentru iernile lungi, sfecla se punea la murat, de regulă împreună cu varză şi fructe de pădure.

Deseori, se spune cu o doză de invidie, că strămoşii erau mult mai sănătoşi decât noi, datorită alimentaţiei simple şi cât se poate de naturale. Este adevărat! Bătrânii nu aveau nevoie de cure complicate de dezintoxicare. Stricteţea alimentară din zilele de post îi scutea de problemele legate de indigestii sau depuneri de colesterol. La ţară se ţinea post negru obligatoriu, miercuri şi vineri. În seara zilei de marţi, se bea ceai din plante şi apa în care s-a fiert sfeclă. Toată ziua de miercuri, de la răsăritul şi până la apusul soarelui, nu se mânca nimic. Seara, se bea iar ceai din mai multe plante (pătlagină, sunătoare, muşeţel, roiniţă sau urzică) şi se mâncau câteva sfecle coapte în cuptor, asezonate cu leuştean şi usturoi. Un asemenea regim alimentar le permitea sătenilor să rămână activi şi cu mintea limpede, până după 90 de ani. Poate vom descoperi şi noi secretele sănătăţii perfecte şi ale longevităţii, dacă vom acorda respect şi atenţie nemărginitei experienţe şi înţelepciuni populare.

Sursa: http://unica.md/sanatate/sfecla-rosie-stimuleaza-metabolismul/

http://ampress.ro/sanatate/leguma-care-face-miracole-in-oncologie-dupa-trei-saptamani-bolnavilor-li-se-imbunatatesc-analizele-de-sange-si-starea-generala-de-sanatate/

Cel mai vechi schelet uman din Europa a fost descoperit în România

Europeanul din peştera cu oase

În februarie 2002, un grup de speologi amatori din Timişoara, Adrian Bîlgar, Ştefan Milota şi Laurenţiu Sarcina, au descoperit o peşteră relativ redusă ca suprafaţă, doar 0,5 ha (se pare, un vechi loc de hibernare al urşilor), în care se aflau mai multe fragmente osoase, aparţinând unor animale. Situl a fost botezat “Peştera cu Oase” şi a devenit imediat zonă speologică protejată.

Peştera ar fi rămas anonimă şi complet lipsită de interes, dacă un anumit lucru n-ar fi făcut din ea o vedetă internaţională: un fragment de maxilar uman descoperit aici care s-a dovedit a fi mai mult decât o rămăşiţă osoasă. Din lipsă de aparatură specifică (de bani sau de specialisti?), mandibula a fost trimisă de Oana Moldovan, directoarea Institutului de cercetări speologice din Cluj-Napoca, în SUA, mai exact profesorului Erik Trinkaus, antropolog la Universitatea Washington din Saint-Louis (Missouri). Acesta a datat osul ca având o vechime de 34.000-36.000 de ani. Moldovan, Trinkaus si Ricardo Rodrigo, un arheolog portughez, s-au reunit în Peştera cu Oase în luna iunie 2003, descoperind aici şi alte fragmente osoase umane, un os facial, unul temporal, care au fost imediat ridicate pentru cercetari.

Astfel, senzaţionalul a ajuns în România, via SUA şi asta dupa ce prof. Trinkaus a publicat în Analele Academiei Naţionale de Ştiintă, concluziile analizelor sale. “Maxilarul este cea mai veche fosilă, datată, care a aparţinut unui om din epoca modernă”, adăugând că este vorba “de un prim material care dovedeşte cu certitudine cum arătau oamenii moderni atunci când au venit în Europa”, acestea sunt declaraţiile care au facut vâlvă în lumea stiinţifică internaţională. După afirmaţiile cercetătorului american, maxilarul are caracteristici asemănătoare cu osemintele primilor oameni descoperiţi în Africa, în Orientul Mijlociu şi Europa, dar unele trăsături, cum ar fi talia şi mărimea neobişnuită a molarilor, indică originea lui umană arhaică şi posibile legături cu omul de Neanderthal.

După prof. Trinkaus, maxilarul descoperit în Peştera cu Oase “sugerează o netă schimbare în anatomia umană începând din acea epocă”, lasând să se înţeleagă că “europeanul din Peştera cu Oase” trebuie să fie rezultatul unui amestec dintre omul de Neanderthal şi cel modern. Înainte de descoperirea din România, prof. Trinkaus era implicat în două proiecte de cercetare, unul vizând scheletul unui copil descoperit la Abrido do Lagar Velho, în Portugalia, vechi de 25.000 ani, al doilea referitor la rămăşite umane descoperite de Dolni Vestonice şi Pavlov, în Cehia, vechi de 25.000-27.000 ani. Descoperirea mandibulei din România are darul de a schimba radical datele omului modern din Europa, biologia umană şi anatomia umanităţii moderne.

Astfel o peşteră arătând ca o banală grotă – loc de hibernare pentru urşi şi/sau loc de înmormântare pentru omul primitiv – cunoaşte o dramatică schimbare de destin: este din anul 2003 obiect de studiu amănunţit pentru o echipă internaţională de cercetatori care şi-au continuat cercetarile şi în vara lui 2004, readucând în prim plan România, cel putin în lumea ştiinţifică.

Sursa: http://www.revistamagazin.ro/content/view/2632/21/

Adevărata istorie a României, un secret la nivel mondial

Mai mulţi savanţi americani de prestigiu au descoperit un secret ascuns legat de teritoriul ţării noastre.

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani înainte de Hristos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnăcop de miner descoperit vreodată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Hristos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Hristos). Tot aici s-a inventat arcul, au apărut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii, etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene şi totodată cea mai numeroasă (180 – 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreagă Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeană, Asia Mică, Africa, chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista.

dacia-romana

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu în spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) şi printre cele mai vechi din lume. La vremea aceea, era singurul popor din lume care folosea cercul la dispozitivele de măsurare a timpului, potrivit ToataRomania.ForumHit.ro

Începând cu anul 1995, după studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumina sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Hristos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.H., se construieşte în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).

Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoală Zamolxiana şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seama medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi consideră pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor, (Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord-Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale, etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol : în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.

romani-port-popular

România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii.

Sursa: http://stirile.rol.ro/adevarata-istorie-a-romaniei-un-secret-la-nivel-mondial-942255.html

Dr. Constantin Dulcan: Avem nevoie de bucurie ca de pâinea cea zilnică

Gândul, cea mai puternică forţă din univers

– În “Inteligenţa materiei”, prima dvs. carte, aţi demonstrat cu argumente ştiinţifice că, dincolo de toate lucrurile vizibile, concrete, există un câmp de energie şi lumină, coordonat de o minte inteligentă. Cu alte cuvinte, că nu suntem singuri în univers, că Dumnezeu chiar există. V-a afectat certitudinea aceasta modul în care vă trăiţi viaţa de zi cu zi?

– Odată ce am înţeles că, de fapt, noi ne creăm propria realitate, felul în care priveam lumea s-a schimbat. Descoperirile fizicii cuantice au arătat că mintea noastră e cea care face să colapseze undele de energie şi le transformă în particule, adică în materie. A gândi înseamnă a transforma nevăzutul în văzut. Gândul e creator, e cea mai puternică forţă din univers. Iar Dumnezeu ne-a dat puterea ca, din milioanele de realităţi posibile, care există în stare latentă, să aducem pe pământ, cu gândurile noastre, doar una. Pe cea care seamănă cel mai mult cu gândurile noastre.

– Vreţi să spuneţi că ceea ce ni se întâmplă e oglinda a ceea ce gândim şi simţim?

– Exact. Când făceam cercetări pentru prima mea carte, am ajuns la concluzia că celulele au inteligenţa lor. Şi m-am speriat. Celulele reacţionau la gândurile şi sentimentele celui în cauză. S-a făcut şi un experiment în Occident, cu un eşantion de ADN, recoltat de la un individ şi dus la 1000 de km distanţă, într-un laborator. Persoana în cauză a fost pusă să privească un film frumos, cu imagini minunate, care stârneau bucurie. În acelaşi timp, la 1000 de km distanţă, măsurătorile arătau cum spirala de ADN se relaxează. Când imaginile au fost schimbate cu un film de groază, ADN-ul a început, brusc, să se restrângă, contractându-se. Aflând asta, m-a chinuit o întrebare: cum ştie corpul nostru ce e rău şi ce e bine? Dacă organismul nostru reacţionează pozitiv la bine şi negativ la rău, nu există decât o singură mare concluzie.

Legea binelui

– Care e aceea?

– Înseamnă că universul întreg are ca fundament o lege morală, legea binelui. Abia acum vă pot răspunde la prima întrebare. Da, ca să fim fericiţi şi sănătoşi, nu e nevoie decât să ne construim viaţa după legea aceasta.

– Cu alte cuvinte, un stil de viaţă sănătos începe de la a gândi şi a făptui binele?

– Când comit un act contrar acestei legi, îmi creez singur mecanismele biochimice care duc la boală. Cinci minute de mânie sau suferinţă imobilizează pentru 5, 6 ore celulele gardian ale sistemului imunitar. Timp de 5-6 ore, organismul nostru e lipsit de apărare, iar milioanele de celule moarte, viruşi şi bacterii circulă libere prin organism, se pot localiza undeva şi declanşa boala.

– Se şi spune în popor că “a murit de inimă rea”. La asta se referă oare?

– Stresul, care azi a luat proporţii gigantice, ura, mânia, îndoiala, neîncrederea în ceilalţi, invidia, gelozia provoacă în corp un pH acid, favorabil bolii. Depresia are şi ea un efect nociv asupra organismului, nu doar că împiedică vindecarea, dar poate favoriza debutul altor boli. Dar ştiaţi că şi frica ne face rău? Este bine cunoscut experimentul lui Avicenna. Într-o cuşcă s-a pus un miel şi într-o cuşcă alăturată s-a pus un lup. Mielul a murit în scurt timp de stresul provocat de frică. Orice dezechilibru emoţional aduce, mai devreme sau mai târziu, boala.

– Cu emoţiile nu-i de glumit. Cum ne putem proteja?

– Eu am învăţat să le stăpânesc. Încerc să nu mă implic afectiv intens, să nu mă enervez. Dacă cineva îmi greşeşte, fac un efort să-l iert, gândindu-mă că poate într-o zi va înţelege şi el ceea ce înţeleg eu acum. Să iertăm, fiindcă iertarea face ca pH-ul corpului să vireze spre unul alcalin, favorabil sănătăţii. Sigur că sunt şi suferinţe care nu pot fi evitate. Dar e important să rămânem conştienţi că fiecare minut de suferinţă sau stres ia din viaţa celulei noastre.

Relaxare şi respiraţie

– Statisticile arată că stresul profesional e azi una din marile surse de boală. Munca în exces ameninţă să ne omoare lent.

– Dacă nu ne putem lua mici vacanţe, regulat, să ne luăm măcar pauze de zece minute, la fiecare oră, în care să ne golim mintea şi să respirăm adânc. Putem să ne ridicăm de la birou şi să privim ceva frumos pe fereastră. Sau, în loc să bem trei cafele cu ochii în computer, să bem un ceai fără să ne gândim la nimic altceva. Să ne bucurăm de gustul şi aroma lui. Cu timpul, înveţi să te relaxezi în orice condiţii. Beduinii, de pildă, se odihneau mergând pe cămile. Şi eu scriu şi citesc de dimineaţa până seara. Dar când simt că începe să se aşeze oboseala pe mintea mea, mă opresc şi aplic câteva tehnici de relaxare.

– Ne puteţi da şi nouă un exemplu?

– Toate tehnicile de relaxare se bazează pe respiraţie. Oboseala vine şi dintr-o lipsă de oxigenare a creierului. Stau câteva minute cu ochii închişi, încerc să îmi reprezint oboseala ca senzaţie la nivelul creierului şi apoi, cu fiecare expiraţie profundă, îmi imaginez că o elimin. Fiecare îşi poate crea propria lui tehnică. Eu nici pentru durerile de cap nu iau pastile. Mă relaxez, mă concentrez pe starea de bine şi cald, o trec prin inimă şi apoi o trimit acolo unde mă doare. Fac asta de câteva ori şi durerea dispare.

– Să-ţi vizualizezi boala pare o condiţie foarte importantă pentru vindecare.

– Bernie Siegel, reputat oncolog din SUA, a luat mai mulţi bolnavi de cancer în ultima fază şi i-a învăţat tehnica imageriei: de mai multe ori pe zi, trebuia să-şi imagineze că distrug cancerul din corp cu un foc, cu un animal care-l mănâncă, fiecare după cum dorea. După şase luni de zile, 40% din ei s-au vindecat. La testele psihologice, s-a dovedit că cei care s-au vindecat erau cei optimişti, cei care credeau în Dumnezeu şi cei care erau calmi. Îndoiala este un obstacol în calea oricărui succes şi mai ales a vindecării.

Rugăciunea – o realitate fizică

– Aţi amintit de Dumnezeu. Credinţa e şi ea parte din ecuaţia stării de bine?

– Rugăciunea e o realitate fizică, e un fel anume de a vorbi cu universul. Am testat eu însumi asta, de nenumărate ori, şi am rămas înfiorat văzând că poţi obţine un răspuns. Prin rugăciune, realitatea din jur se transfigurează, aducem la noi lumina din univers. Există cazul celebru al neurochirurgului american Eben Alexander, care, la 54 de ani, a făcut o meningoencefalită bacteriană gravă. A stat o săptămână în comă, timp în care foarte multe persoane s-au rugat pentru el. După ce şi-a revenit, a spus că în tot timpul cât era în comă a văzut în jurul lui siluete umane care păreau să stea în genunchi şi de la care veneau spre el valuri de energie. Rugăciunile altora l-au vindecat. Dar şi propriile noastre rugăciuni ne ajută. Credinţa mobilizează, în mod cert, întreg sistemul imunitar. Nu spunea Iisus “credinţa ta te-a vindecat” ?

– Nutriţioniştii pun şi ei pe listă o condiţie a sănătăţii: ce, cum şi cât mâncăm. Ţineţi cont de ea?

– Eu respect o regulă care se ştie încă de la Hipocrat: să mănânci fără să satisfaci complet senzaţia de foame! Adipocitele aşteaptă semnalul că te-ai săturat ca să-şi extragă din alimente grăsimea. Dacă nu te saturi, nu te îngraşi. Studii de ultimă oră arată că lungimea telomerilor de la extremităţile cromozomilor, de care depinde durata vieţii, e influenţată favorabil de alimentaţia cu puţine calorii. Mănânc legume, icre de peşte, iaurt, lapte de soia, pe care îl beau dimineaţa, cu cereale integrale, mazăre, linte. Mănânc foarte rar carne. Nu beau, nu fumez, nu consum zahăr. Şi am grijă să ţin, din când în când, câte o zi de post, în care beau doar ceaiuri şi las organismul să se refacă. Dar, înainte de orice, am grijă să nu mă aşez niciodată la masă supărat. Masa ar trebui să fie o sărbătoare, să fie prilej de bucurie alături de ceilalţi. Sigur că azi nu ne mai potrivim toţi la masă, dar atunci când preparăm ceva de mâncare, s-o facem cu drag. Gândurile gospodinei trec şi-n bucatele pe care le găteşte.

– Din tot ce aţi spus, trag o concluzie: cele mai bune medicamente ne sunt, de fapt, la îndemână.

– Aşa e. Dumnezeu ne-a dat deja totul. Dacă vrem să rămânem sănătoşi şi fericiţi, e suficient să păstrăm în minte câteva lucruri: să mâncăm sănătos, fără să ne îmbuibăm, să facem mişcare, să ne odihnim corect, să fim optimişti şi plini de speranţă. Să fim perseverenţi cu pasiunile noastre, să ne antrenăm intelectual şi să ne ferim de rutină. Să facem constant schimbări în viaţa noastră. Şi să nu uităm că trebuie să păstrăm în permanenţă un echilibru între energia consumată prin efort şi energia obţinută prin odihnă şi activităţi care ne fortifică. Gândurile rele ne iau din viaţă, bucuriile ne dau viaţă. Să căutăm bucuria, avem nevoie de ea ca de pâinea noastră zilnică. Chiar dacă, uneori, n-o putem avea decât în imaginaţie.

Sursa: http://www.formula-as.ro/2015/1153/stil-de-viata-100/dr-constantin-dulcan-avem-nevoie-de-bucurie-ca-de-painea-cea-zilnica-18800