Dacii şi divinitatea

Religia şi ritualurile religioase au jucat un rol important în comunitatea dacilor, susţin istoricii. O serie de mărturii despre viaţa strămoşilor noştri oferă amănunte neobişnuite despre modul în care oamenii şi în special preoţii daci se raportau la divinitate.

Geţii „se ştiu face nemuritori”, scria istoricul Herodot în urmă cu două milenii şi jumătate, prezentând viaţa comunităţilor care populau în acele timpuri teritoriile actuale ale României.

Zamolxis, cel mai cunoscut personaj din mitologia dacilor, era cel cel care le oferea iniţierea în tainele nemuririi. Şi Platon relata despre zeul dacilor că avea puterea să îi facă pe oameni nemuritori şi să îi tămăduiască. „Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaţiile de care pomenii. Dar, adaugă el, Zamolxe, regele nostru, care e zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindecă ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindecă trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să îngrijească”, a scris Platon, în Charmide.

Unii autori îl consideră pe Zamolxis drept zeu, în timp ce alţii i-au atribuit titulatura de mare preot, de profet, rege sau preot-vrăjitor.

„Un mare număr de autori antici îl compară constant pe Zamolxis cu personaje istorice sau fabuloase, caracterizate prin anumite fapte sau calităţi deosebite: coborârea în infern, iniţierea, extazul, transa şamanică, metempsihoză (migraţia sufletului)”, relata Mircea Eliade, în volumul ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han” (1970).

Cum comunicau cu divinitatea

Istoricul Herodot prezenta ritualul sângeros prin care strămoşii noştri îşi venerau divinitatea. „Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, increditandu-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile sulitelor.

Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, relata Herodot, în Istorii. Sacrificiul făcea posibilă comunicarea unui mesaj şi ducea astfel la reactualizarea legăturilor directe între daci şi zeul lor, susţinea Mircea Eliade.

Ritualuri asemănătoare îi erau adresate şi zeului războiului, susţin unii autori din Antichitate. „Şi într-atât au fost de lăudaţi goţii, încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: «Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile getilor». Pe acest Marte, goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatic (căci victimele lui au fost prizonierii ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc”, scria Iordanes,

în Getică, se arată în volumul „Izvoare privind istoria României”, publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964.

Un alt ritual ciudat al dacilor avea loc în timpul furtunilor. „Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor”, informa Herodot. Potrivit lui Mircea Eliade acest ritual se adresa, de fapt, puterilor demonice manifestate în nori: „Altfel zis, este vorba de un act cultural pozitiv: se imită indirect şi se ajută zeul fulgerelor (Gebeleizis), tregand săgeţi împotriva demonilor tenebrelor”, scrie Mircea Eliade, în volumul „De la Zalmoxis la Ghenghis Han” (1970). Preoţii erau cei care coordonau practicile ieşite din comun ale dacilor.

Cum se transformau războinicii în fiare

Unul dintre ritualurile iniţiatice, explicat de Mircea Eliade, avea menirea de a-i transformă pe războinicii daci în adevărate fiare. „Esenţialul iniţierii militare constă în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndură, ci de o experienţă magico-religioasă care modifică felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate.

Sunt deci de reţinut două fapte: pentru a deveni războinic redutabil se asmila magic comportamentul fiarei, în special al lupului şi se îmbracă ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifică preschimbarea în lup”, relata Mircea Eliade, în lucrarea sa „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.

Atâta timp cât războinicii daci îmbrăcau pielea animalelor, ei nu mai era oameni, ci personificarea animalulelor. Războinicul – lup nu mai avea nimic omenesc şi nu se mai simţea legat de nicio lege sau obicei, mai scrie Mircea Eliade.

„Într-adevăr, tinerii războinici nu se mulţumeau numai să îşi atribuie dreptul de a jefui şi de a teroriza comunităţile în timpul adunărilor rituale, ci erau capabili să se comporte că nişte carnasieri, devorând, de exemplu, carne de om”, adaugă autorul volumului „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.

Cânepa, folosită pentru extaz

Dacii se foloseau de plante pentru a obţine starea de euforie, susţin istoricii. Cei care duceau o viaţă retrasă şi înfrânată, dedicată zeităţilor, erau numiţi „umblătorii prin fum”. Mircea Eliade oferă o explicaţie pentru acest termen. „Ca toţi tracii, geţii cunoşteau şi ei extazul. Strabon raportează urmândul pe Poseidonius că misienii, în virtutea religiilor lor, se abţin de la orice aliment din carne, mulţumindu-se cu miere, lapte şi brânză şi pentru acelaşi motiv sunt numiţi «cei care se tem de Zeu» şi «cei care umblă prin fum» (kapnobatai).

E vorba de anumite persoane religioase şi nu de totalitatea poporului”, informa Mircea Eliade. În ce priveşte expersia „umblătorii prin fum”, ea se referă, susţinea autorul, la un extaz provocat de fumul de cânepă, mijloc cunoscut de sciţi şi de traci. „În acest caz, kapnobataii ar fi dansatorii şi vrăjitorii (şamani) misieni şi geţi care întrebuinţau fumul de cânepă pentru a provoca tranşele extatice”, informa Mircea Eliade. Autorii antici susţineau că tracii, în timpul ospeţelor, aruncau în foc seminţe al căror miros provoacă o veselie asemănătoare cu beţia, potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan.

Preoţii au jucat un rol important în societatea geto-dacică. „Ei pot fi comparaţi cu druizii celtilor, despre care Cezar ne spune că au o mare însemnătate şi se bucură de mare cinste. Ei oficiau cultul, se îngrijeau de sacrificiile publice şi private, explicau practicile religioase. La ei veneau un mare număr de tineri să înveţe. Ei hotărăsc în aproape toate dezbaterile publice şi private. Preoţii daci aveau cunoştinţe ştiinţifice ori îndeletniciri medicale care îşi găsesc analogii la druizii celţi. Tot preoţii sunt cei care, întemeiaţi pe semnele cereşti, fac proorociri. Aveau puteri aproape regale”, informa istoricul Ion Horaţiu Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (1984).

Sursa: http://romania-misterioasa.blogspot.ro/2015/08/ritualurile-dacilor-si-raportarea.html?m=1

Despre limba dacilor

În secolul XX, știinţa a scos la iveală faptul că informaţia biologică este depozitată şi reprodusă sub forma ADN-ului. În același timp,  organismele vii sunt afectate şi de o serie de mecanisme care influenţează felul în care se exprimă genele. Epigenetica studiază aceste mecanisme. Așa cum sustinea și Romulus Vulcănescu în Mitologie română, dacă mâine ar dispărea toți românii din acest spațiu carpato-danubiano-pontic, el (teritoriul) ar produce iarăși români după un timp. Epigenetica demonstrează că pe lângă codul genetic numit ADN, avem în noi și un cod al pământului.  

Vă prezentăm o emisiune marca Adevăruri tulburătoare, cu Daniel Roxin și prof. Univ. Dr. Nicolae Leonăchescu, despre limba dacilor.

Căluşarii sau supremaţia dansului popular românesc în lume

Este considerat a fi unul dintre cele mai rapide şi spectaculoase dansuri din lume şi în lista capodoperelor non-materiale ale culturii universale, a fost trecut la loc de cinste. În 2005, a fost inclus de UNESCO în patrimoniul cultural nemuritor al lumii. Ne încearcă desigur un puternic sentiment de mândrie… vorbim, da, de Dansul Căluşului, dans autentic românesc.

Originea şi istoria celui mai vechi dans popular românesc

Dansul Căluşului, aşa cum îl simt românii, este mai mult decât un dans… Este un ceremonial plin de spectacol, grandoare, ritm şi viaţă, poate cel mai reprezentativ şi vechi dans tradiţional de pe meleagurile româneşti. Este un act de creaţie românească exuberanţa şi sublimă, un ritual prin care sunt invocate vindecarea şi protecţia, un mesaj cu substrat arhaic pe care românii îl transmit de veacuri…

Originea Dansului Căluşului este străveche. Se crede că Dansul Căluşului îşi are rădăcinile în ritualurile precreştine de fertilitate şi că aduce fericire, noroc şi sănătate în satele în care este practicat. Dansul Căluşului datează din perioada precreştină, spun etnografii, iar existenţa să în formă actuală este relaţionată cu străvechiul cult al Soarelui. Totodată, etimologia acestui dans face referire la căluş, obiect care astupă gură, obligând astfel la tăcere şi la păstrarea secretului magic. În plus, culorile din care este alcătuit steagul căluşarilor: alb şi roşu (culori încărcate de sacralitate în viziunea dacilor) fac trimiteri la vechile ritualuri zamolxiene.

Dansul Căluşarilor este un dans atemporal, desprins parcă din mentalitatea şi felul de-a fi şi de-a simţi al poporului român. Se interpretează la împrejurări deosebite, de sărbătoarea Rusaliilor, sărbătoare cu semnificaţii speciale în tradiţia populară românească. Prin urmare, în săptămâna de dinaintea Rusaliilor, Căluşarii colindă satele, încercând să alunge boală şi spiritele rele prin puterile magice cu care sunt investiţi în timpul dansului.

Dovezile etnografice arată că, în vremuri de demult, dansul căluşului era jucat în tinurile Moldovei şi ale Transilvaniei. Avea rol de catharsis şi o funcţie preponderent magică. Astăzi, dansul căluşului este practicat exclusiv în Muntenia şi Oltenia. Scopul sau actual este acela de a apară oamenii de efectele malefice ale Ielelor, de a proteja recoltele, animalele şi gospodăriile de rău, dar şi de a vindecă bolile trupului şi ale minţii.

Dansul Căluşului: Magia şi spectaculozitatea unui dans care a cucerit o lume întreagă.

”Dansul Căluşului” este un dans selectiv şi, spre deosebire de faimoasa hora românescă, la care pot lua parte toţi membrii unei comunităţi, în cadrul acestui dans ritualic participa doar “cei iniţiaţi” şi “aleşi” ( în număr de 9-11), înzestraţi fizic şi moral cu abilităţi deosebite. Trupa de Căluşari este formată exclusiv din persoane de sex masculine. În timpul unei ceremonii ritualice specifice, Căluşarii se leagă prin jurământ să respecte preceptele morale şi regulile cetei. Pentru a avea dreptul de a face parte din ceaţă, tinerii trebuie să stăpâneasă artă căluşului şi să se purifice în prealabil de rău. Doar astfel, prin respectarea riturilor de consacrare, puterea magică a dansului va avea efectul dorit asupra oamenilor. 

Există de asemenea un căpitan al Căluşarilor –Vătaful – personaj investit cu sacralitate şi respectat pentru rolul şi influenţă pe care o are asupra celorlalţi Căluşari. Dintre toţi, este cel mai “iute de picior”, are un fond moral solid şi este cunoscător al tainelor căluşului “. În ansamblul unitar al grupului, o persoană care poartă masca – Mutul – un fel de personaj comic şi punitiv, joacă de asemenea un rol primordial. Ierarhia este respectată cu stricteţe în cadrul grupului, iar coeziunea care se menţine între căluşari de-a lungul zilelor de joc este una mistică. Căluşarii sunt investiţi cu puteri supranaturale, iar rolul lor major este acela de a proteja.

Dansul ritualic al căluşarilor se desfăşoară urmând tradiţia celor trei secvenţe ceremoniale: Ridicarea steagului, Jurământul, Spargerea Căluşului, persoanelor din exterior fiindu-le interzisă participarea. Dansul în sine este energic şi impozant, o manifestare supremă a forţei fizice şi psihice masculine, o revărsare pătimaşă şi învolburată de energie. Maleficul, cred căluşarii, poate fi alungat numai prin dans şi prin elemente adjuvante precum usturoiul şi pelinul… Însă acest dans nu se face oricum sau pur şi simplu, ci prin strigături tainice, sărituri impresionante în aer, bătăi simultane şi individuale pe cizma şi în pământ, prin lovirea zgomotoasă a călcâielor. Ritmul dansului este ameţitor, trăirile jocului sunt intense şi frenetice, strigăturile vin parcă dintr-o lume nepământeană şi arhaică. Dansul cere agilitate, forţă, rezistenţă fizică, dar şi pasiune pentru viaţă, iubire pentru oameni.

Desprinderea de pământ este esenţială în dansul pe care îl realizează căluşarii. Ea sugerează desprinderea de cele lumeşti şi de condiţia umană, dar şi dorul de zbor al romanului. Pe de altă parte, revenirea cu picioarele pe pământ sugerează reîntoarcerea la condiţia umană, într-o altfel de formă… mai bună, mai pură.. Şi costumele albe cu elemente multicolore, pintenii încălţămintei şi zurgălăii ataşaţi de pălării fac deliciul dansului ritualic. Dansul căluşului are valenţe pozitive şi este menit să grăbească căsătoria fetelor, să vindece bolile, să sporească fertilitatea, să stârpească sterilitatea, să apere de influenţele nefaste ale ielelor, să alunge Rusaliile. Da., drama ritualică a căluşarilor trebuie să se termine cu bine. Dansul Căluşului ÎNVINGE răul.

Sursa: http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/6297/Calusarii-sau-suprematia-dansului-popular-romanesc-in-lume.html

Străjerul de la Sarmizegetusa. “Un om mai dac decât dacii”

În creierii munţilor Orăştie, la cetatea Sarmizegetusa, străjer de 25 de ani este Vladimir Brilinski sau Nunu, cum îi spune toată lumea. Turiştii, localnicii şi autorităţile îl ştiu drept ultimul dac. Apără cetatea când cu vorba, când cu bâta de care este nedespărţit. Datorită lui, hoţii, vandalii şi căutătorii de comori ocolesc acum situl arheologic. Lucrurile au început să intre acum pe un făgaş normal, însă străjerul crede că lupta e departe de a fi terminată.

„Dacă în Biblie spune că la început a fost cuvântul, eu cred că în conştiinţa fiecărui român ar trebui să scrie că la început a fost Sarmizegetusa Regia”. Acest gând i-a călăuzit ultimii 25 de ani de viaţă.

Îndrăgostit de Sarmizegetusa încă din copilărie, Nunu a devenit cel mai aprig susţinător şi cel mai înfocat admirator al cetăţii. Pentru Nunu, zilele trec aproape la fel. E mai mereu sus, în cetate, pregătit să rezolve eventuale probleme. Primii care îl întâmpină de fiecare dată când urcă acolo sunt cei 3 căţei pe care îi creşte de mici şi cărora nu uită niciodată să le aducă mâncare. Cetatea este în patrimoniul UNESCO, însă legislaţia naţională e prea stufoasă, iar de multe ori, birocraţia îngreunează treaba bătrânului străjer.

Vladimir Brilinski: „Îmi place să cred că sunt o treaptă, o treaptă pe care alţii, care vor veni din urmă, vor călca, şi vreau să fiu o treaptă solidă, pe care să se poată călca, şi să se poată continua demersurile pe care le-am început aici”. N-a fost singur în demersul lui. A avut alături prieteni, turişti, familia. Şi bâta cu care i-a întâmpinat mereu pe vizitatori – fie ei bine intenţionaţi sau nu.

Vladimir Brilinski: „Am avut 9 miniştri ai culturii în vizită aici, şi cu bâta în mână le-am explicat, mai frumos sau mai urât, că Sarmizegetusa trebuie ajutată. Din păcate, ajutor am avut foarte puţin din partea lor, mai mult promisiuni”.

În urmă cu doi ani, Consiliul Judeţean Hunedoara l-a făcut pe Vladimir administratorul oficial al cetăţii. El a acceptat, convins că doar aşa va putea sprijini locul pe care îl iubeşte atât de mult.

Vladimir Brilinski: „Mai de frica amenzilor, mai de frica bâtei, mai de frica jandarmilor, mai de frica firmei de pază, pot să spun că procentul celor tentaţi să se urce pe monumente a scăzut simţitor”. Nunu a avut parte la Sarmizegetusa şi de una dintre cele mai frumoase surprize din viaţa lui. Se întâmpla acum 2 ani, în iulie 2013, după o furtună puternică.

Vladimir Brilinski: „La rădăcina unui copac am descoperit o piesă fabuloasă, o piesă care nu poate fi evaluată, are o valoare inestimabilă, o matriţă de bronz în care dacii turnau bijuterii, sau probabil meşterii chemaţi aici, în capitala Daciei”. Nunu îi cunoaşte pe turiştii care revin de dragul zonei. Iar pentru cei care ajung pe aceste plaiuri prima oară, devine cel mai bun ghid.

„Se cam luptă cu morile de vânt, din câte am putut observa ca turist. Oamenii oricum rămân la stadiul de da, hai să facem, numai că el este singurul care chiar a făcut ceva. L-am văzut în urmă cu vreo 2 ani cărând cu maşina personală gunoaiele din Sarmizegetusa”.

„Un om care a început curăţenia cetăţii, un om care a început să protejeze siturile, un om mai dac decât dacii”.

Sarmizegetusa Regia, prima formaţiune statală de pe teritoriul ţării noastre, mai are multe secrete de dezvăluit. Arheologii au scos la lumină abia 5 la sută din aşezările civile, amplasamentele militare sau din templele de sacrificii ale dacilor. Odată ce săpăturile vor continua, ele vor dezvălui o civilizaţie fabuloasă, comparabilă cu cea grecească şi cea romană, spune cu convingere Vladimir Briliniski. 

Sursa: http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Timp+liber/Stil+de+viata/Ultimul+strajer+de+la+Sarmisegetusa+Un+om+mai+dac+decat+dacii

Cultura Cucuteni – Tripolie – Povestea unei culturi uimitoare

“Ei bine, cu toate că dovezile ne arată cât se poate de clar că această cultură a cucutenienilor este una extraordinară, că „a umilit” orice cultură europeană existentă în acea perioadă, prin nivelul la care ajunsese, copiii României nu învață aproape nimic despre ea (și nici despre alte culturi străvechi de pe teritoriul României), fiind tratată în manualele de istorie cu o indiferență criminală, încă o dovadă a faptului că acolo sus, cozile de topor lucrează intens la îngroparea istoriei acestor meleaguri, scopul fiind acela ca noile generații să nu aibă astfel de repere, astfel de cunoștiințe, să nu fie mândre că aparțin unui loc încărcat de o istorie fabuloasă, cum nu au decât extrem de puține popoare.
Așadar, în loc să devină un brand de țară, factorii de decizie ai statului român au ales să scoată aproape de tot informațiile despre cultura Cucuteni chiar și din manualele școlarilor și ale liceenilor. Ce spuneți de asta?” – Daniel Roxin

Cele 10 secrete ale Sarmizegetusei Regia: cum a fost cucerită şi distrusă de romani, ce înseamnă Decebalvs per Scorilo şi misterele sanctuarelor solare

Sarmizegetusa Regia a fost capitala Daciei, înainte de războaiele romane care au dus la distrugerea ei. În prezent situl arheologic al vechiului oraş antic este inclus în patrimoniul UNESCO, importanţa fiindu-i astfel recunoscută pe plan mondial.
Sarmizegetusa Regia este considerată perla Parcului Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina, rezervaţie naturală întinsă pe aproape 40.000 de hectare în Munţii Şureanu. Sarmizegetusa a fost cea mai importantă şi cea mai mare aşezare din istoria Daciei, iar în prezent este unul dintre siturile istorice principale din România. Este de asemenea, monument UNESCO, alături de alte cinci foste cetăţi dacice din Munţii Orăştiei.

1. De unde provine numele Sarmizegetusa?

Toponimul Sarmizegetusa a apărut în inscripţiile antice şi la autorii antici sub diferite forme Zarmizeghéthousa, Sarmireg, Sarmizge, Zarmitz, Sarmazege, Sarmizege. Potrivit istoricilor, numele este compus din două părţi zermi (stâncă, înălţime) şi zeget (palisadă, cetate), iar între date sunt „cetatea de pe stâncă”, „Cetatea înaltă”, „Cetate de palisade”. Istoricul Vasile Pârvan arăta că numele aşezării indica sacralitatea acesteia, faptul că Sarmizegetusa era o cetate a regilor.

2. Cum arăta Sarmizegetusa Regia în Antichitate?

Aşezarea Sarmizegetusa Regia, de pe Dealul Grădiştii, era formată din trei părţi dinstincte: cetatea, incinta sacră şi cartierele unde se aflau construcţiile civile. Potrivit istoricilor, întreaga aşezare a Sarmizegetusei era dotată cu instalaţii de captare şi de transport a apei potabile şi de drenare a apei de ploaie. În Sarmizegetusa Regia au funcţionat la un moment dat şapte temple, afirmă Cristina Bodo, în lucrarea „Munţii Orăştiei, centrul regatului Dac”, publicată în Monografia judeţului Hunedoara.
Potrivit istoricului Hadrian Daicoviciu, Sarmizegetusa era şi un loc de refugiu al dacilor. „Aşezarea avea şi o cetate, cuprinzând o suprafaţă de circa trei hectare între zidurile ei cu plan neregulat. Dar Sarmizegetusa n-avea în primul rând însemnătate strategică; spre deosebire de celelalte cetăţi care domină ţinutul dimprejur, aceasta, deşi se află la 1200 metri înălţime, este ea însăşi dominată de înălţimile înconjurătoare mai mari. E prin urmare, o cetate de refugiu, menită să adăpostească numeroasa populaţie din împrejurimi. La Sarmizegetusa, locuinţele aşezării civile se întindeau în afara zidurilor cetăţii pe distanţă de vreo trei kilometri, înşirându-se pe terasele Dealului Grădiştii şi lăsând, pare-se, între ele adevărate străzi”, scria Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii, publicat în 1965.

Sarmi1

3. Capitala Daciei apărată de un lanţ de cetăţi

Capitala Daciei era bine protejată în faţa invadatorilor, de un sistem de fortificaţii unitar. „O simplă privire pe hartă, arată că fortificaţiile de la Costeşti, Blidaru, Vârful lui Hulpe, Piatra Roşie, Băniţa, ca şi numeroasele elemente defensive de mai mică însemnătate, au fost concepute în vederea unui scop limpede: protejarea marelui centru economic, politic şi religios-cultural de la Sarmizegetusa (Dealul Grădiştii). Cetăţile menţionate nu sunt simple centre tribale întărite. Ele sunt construite în astfel de locuri, încât se văd şi se sprijină reciproc”, scria istoricul Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii, publicat pentru prima dată în 1965, la Editura Ştiinţifică. Din aceste fortificaţii erau supravegheate căile de acces spre Sarmizegetusa Regia, iar în jurul lor erau aşezări civile. În prezent, în jurul Sarmizegetusei din Munţii Orăştiei mai sunt câteva sate risipite pe văile şi pe culmile munţilor, locuri unde trăieşte o populaţie mult mai mică decât în trecut.

4. Cine sunt cei care au domnit la Sarmizegetusa?

Potrivit istoricilor, Sarmizegetusa a devenit capitala politică a Daciei în vremea lui Deceneu, urmaşul lui Burebista la conducerea poporului. „Deceneu este cel care mută capitala politică a Regatului Dac de la Costeşti – Cetăţuie (unde a funcţionat în timpul lui Burebista) la Sarmizegetusa Regia (Dealul Grădiştii), unde se afla şi centrul religios. Astfel, din această perioadă funcţiile de rege şi mare preot sunt reunite, iar indicii privind separarea celor două funcţii până la finalul existenţei Regatului Dac nu există”, relata cercetătorul ştiinţific Cristina Bodo, în studiul publicat în Monografia judeţului Hunedoara.
„Opera târzie a lui Iordanes ne ajută, aşadar, să stabilim următoarea succesiune la tronul de la Sarmizegetusa: Deceneu, Comosicus, Coryllus, Dorpaneus, Decebal. Deceneu, primul rege al Daciei transilvănene după asasinarea lui Burebista, nu e un personaj necunoscut şi succesiunea lui la tron apare foarte firească dacă ne gândim că tocmai el fusese colaboratorul cel mai apropiat al defunctului rege”, scria istoricul Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii, publicat la Editura Ştiinţifică, în 1965. Alţi istorici susţin că şi regele Koson ar fi domnit la Sarmizegetusa Regia.

5. Misterul inscripţiei Decebalvs Per Scorilo

Una dintre cele mai importante descoperiri înregistrate la Sarmizegetusa Regia a fost un vas înalt de un metru şi cu un diametru asemănător, care i-a făcut pe istorici să susţină că dacii cunoşteau scrisul. Vasul, probabil unul de cult, potrivit cercetătorului Hadrian Daicoviciu, era ştanţat cu inscripţiile Decebalvs Per Scorilo, scrise cu litere latine.
„Cu multă dreptate acad. C. Daicoviciu a interpretat inscripţia de pe vasul de la Sarmizegetusa ca o inscripţie în limba dacilor, traducând-o prin: Decebal fiul lui Scorilo; într-adevăr, cuvântul per (înrudit cu latinescul puer) are în limba traco-dacilor înţelesul de „fiu”, ca de pildă, în numele Zuper. Alfabetul grecesc e înlocuit cu cel latin; pe marele vas de cult descoperit la Sarmizegetusa inscripţia DECEBALVS PER SCORILO e redactată în limba dacilor, dar cu litere latine. În latineşte sau măcar cu litere latineşti a fost redactat mesajul trimis lui Traian pe o ciupercă. Tot aşa va fi scrisă şi epistola lui Decebal către Domiţian, semn că la cancelaria regească de la Sarmizegetusa limba puternicului Imperiu roman era cunoscută şi folosită. Aşadar, dacii cunoşteau scrierea. Fireşte, ea n-a devenit niciodată accesibilă tuturor dacilor. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare”, constata Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii (1965).

Sarmi2

6. Ce rol aveau sanctuarele Sarmizegetusei?

Construcţiile religioase din Sarmizegetusa Regia sunt impresionante. Au fost dispuse pe două terase, iar istoricii au stabilit că au fost ridicate unele din vremea regelui Burebista, iar altele în vremea lui Decebal, în care Sarmizegetusa s-a aflat în apogeul dezvoltării ei. Soarele de andezit este unul dintre cele mai misterioase astfel de construcţii.
”În imediata apropiere a marelui sanctuar rotund, despărţit de el prin canalul deschis ce venea dinspre piaţeta pavată, se afla unul din cele mai interesante monumente ale incintei sacre: un pavaj de lespezi de andezit aşezate în formă de raze în jurul unei lespezi rotunde din aceeaşi rocă. Datorită formei sale, acest pavaj circular de aproape şapte metri în diametru, aşezat pe o temelie de blocuri calcaroase, îşi merită pe deplin numele de „soare de piatră” care i-a fost dat. El servea ca altar de jertfă; sub el se află un bloc cioplit în formă de lighean, care dă în canalul de scurgere: pe aici curgea apa folosită la ceremonii sau chiar sângele jertfelor. Dacă rostul „soarelui de piatră” a fost lămurit, enigmatică rămâne menirea unui coridor nu prea lung acoperit cu lespezi de calcar, aflat în apropiere. Presupunerea cea mai plauzibilă este că el a servit ca „depozit” de ofrande”, scria Hadrian Daicoviciu.

Sarmi3
Potrivit istoricului, marele sanctuar rotund din Sarmizegetusa Regia era folosit şi la efectuarea unor observaţii cereşti. „Rostul acestui sanctuar n-a putut fi încă desluşit, dar nu încape îndoială că şi în construcţia lui se oglindesc anumite observaţii astronomice. Legătura dintre calendarul dacic şi religia dacilor e evidentă. O subliniază însăşi prezenţa calendarului de piatră în incinta sacră, alături de alte sanctuare, o subliniază spusele lui Iordanes despre rolul hotărâtor al lui Deceneu în dezvoltarea preocupărilor astronomice la daci. Natural, astronomi erau preoţii. Prin cunoştinţele lor despre mişcarea corpurilor cereşti, prin reglementarea calendarului, atât de necesară agriculturii de exemplu, ei îşi sporeau autoritatea asupra maselor, apărând în faţa acestora nu ca nişte simpli cărturari, ci ca posesori ai unor puteri misterioase şi supranaturale”, scria Daicoviciu.

7. Descoperirile din Sarmizegetusa

Din anul 1990, Sarmizegetusa Regia a devenit unul din locurile preferate ale căutătorilor de comori. Cele mai importante descoperiri au fost făcute în urma unor acte de braconaj, iar piesele valoroase de patrimoniu au ajuns pe piaţa neagră a antichităţilor. Cele mai importante bijuterii din vremea dacilor aflate pe teritoriul României sunt cele 13 brăţări spiralice din aur masiv descoperite în Sarmizegetusa Regia. Tezaurul cântăreşte aproape 13 kilograme şi a fost scos la iveală de braconieri în perioada anilor 1990 – 2000, alături de alte obiecte valoroase. Comorile au fost traficate pe piaţa neagră a antichităţilor, iar din 2007 autorităţile române au reuşit treptat recuperarea lor. Potrivit anchetatorilor din dosarele comorilor dacice, există alte 11 brăţări spiralice din aur, scoase ilegal din ţară de braconieri, care sunt pe cale de a fi repatriate.
În urmă cu aproximatv doi ani în Sarmizegetusa Regia a fost descoperit un obiect de mare valoare, o matriţă despre care se presupune că a fost folosită la fabricarea bijuteriilor.
Din aşezarea dacică provin şi numeroase unelte agricole: coase, seceri, sape, săpăligi, greble, târnăcoape, cosoare pentru vie, cuţite şi brăzdare de plug. Au fost desoperite, de asemenea, pumnale curbe (sicae), săbii drepte sau curbe, vârfuri şi călcâie de lănci şi suliţe (câlcâiele îmbrăcau capătul de lemn al armei care putea fi astfel înfiptă mai uşor în pamânt), scuturi, vase dacice şi chiar o trusă de medicină antică.
„Într-o locuinţă de la Sarmizegetusa, a fost descoperită o adevărată trusă medicală conţinând un bisturiu, o pensetă, mai multe văscioare pentru păstrarea substanţelor medicamentoase şi o placă mică de cenuşă vulcanică, materie care, presărată pe o rană, avea proprietatea de a grăbi cicatrizarea. Cu ajutorul instrumentelor chirurgicale, preoţii-medici daci ştiau să execute operaţii grele şi complicate. Numeroasele cisterne şi conducte aduse la lumină de săpăturile din Munţii Orăştiei atestă existenţa unor preocupări de igienă publică”, arăta istoricul Hadrian Daicoviciu.

Sarmi4

8. Cum a fost cucerită şi distrusă Sarmizegetusa Regia?

Cei mai mulţi dintre istoricii care au cercetat Sarmizegetusa au stabilit că aşezarea a fost cucerită şi distrusă de romani în anul 106. După înfrângerea dacilor, cetatea a fost devastată, iar templele ei au fost incendiate. „La fel ca în celelalte situaţii, şi în cazul Sarmizegetusei gestul a avut motivaţii politice, economice, dar şi religioase. Se pare că rezistenţa armată a dacilor s-a fundamentat pe sentimentul religios, astfel că a fost distrus în totalitate centrul religios şi politic al acestora”, afirma Cristina Bodo.
Scenele asediului Sarmizegetusei sunt redate pe Columna lui Traian, constata istoricul Hadrian Daicoviciu.
„Soldaţii romani atacă cu îndârjire, conştienţi că au în faţă ultimul mare obstacol care-i desparte de victorie: se văd folosite maşini de război şi scări pentru urcarea pe ziduri. La rândul lor, dacii apără cu eroism cetatea, suferind pierderi grele. Lupta e însă inegală: romanilor le sosesc, desigur, întăriri, în timp ce apărătorii închişi în cetate suferă nu numai din pricina armelor vrăjmaşe, ci mai ales de sete. Se pare că Traian tăiase conductele ce aduceau apa în cetatea de refugiu a Sarmizegetusei: aşa s-ar explica dramatica scenă în care apărătorii capitalei dacice, sleiţi de puteri, îşi împart ultimele picături de apă. E preludiul capitulării cetăţii care, după cum atestă descoperirile arheologice, va fi sistematic şi cu sălbăticie distrusă împreună cu aşezarea civilă şi cu monumentala incintă sacră”, scria Hadrian Daicoviciu. Regele Decebal se sinucide în timp ce era urmărit de un detaşament de călăreţi romani, tăindu-şi gâtul cu o sabie încovoiată.
După cucerire, pe locul capitalei Regatului Dac a staţionat o unitate militară romană, pentru aproximativ 11 ani.

9. Cum a apărut “cealaltă Sarmizegetusa”?

Potrivit istoricilor, aşezarea Upia Traiana Sarmizegetusa a fost întemeiată în anii următori războaielor daco-romane şi a primit la început numele de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica. Ulterior, împăratul Hadrian i-a adăugat numele de Sarmizegetusa. „Numele dacic care se dă capitalei romane e un element al acţiunii de pacificare întreprinse de Hadrian. În concepţia împăratului, el avea valoarea unui simbol, subliniind continuitatea de guvernare dintre regatul lui Decebal şi stăpânirea romană”, arăta istoricul Daicoviciu.

10. Cum a ajuns Sarmizegetusa Regia sit UNESCO?

În anul 1999, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei au fost incluse în patrimoniul UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură). Le-a fost recunoscută astfel, pe plan internaţional, importanţa istorică şi culturală. Conform standardelor UNESCO, aşezările istorice îndeplineau trei criterii necesare pentru a intra în Patrimoniul Mondial: “Cetăţile dacice reprezintă sinteza unică a unor influenţe culturale externe şi a unor tradiţii locale în privinţa tehnicilor de construcţie şi a arhitecturii militare antice. Cetăţile dacice sunt expresia concretă a nivelului de dezvoltare excepţional al civilizaţiei regatelor dacice de la sfârşitul mileniului I, înainte de Hristos. Cetăţile dacice sunt monumente exemplare pentru fenomenul evoluţiei de la centrele fortificate la aglomerările proto-urbane, caracteristice sfârşitului Epocii fierului în Europa. Dintre cele şase cetăţi recunoscute ca monumente UNESCO, Sarmizegetusa Regia, Costeşti Cetăţuia, Piatra Roşie, Costeşti Blidaru şi Băniţa se află pe teritoriul Parcului Natural Grădiştea Muncelului–Cioclovina, iar cetatea Căpâlna este în judeţul Alba, în apropierea limitelor ariei protejate”.

Sarmi5

Sursa: http://m.adevarul.ro/locale/hunedoara/cele-10-secrete-sarmizegetusei-regia-fost-cucerita-distrusa-romani-inseamna-decebalvs-per-scorilo-misterele-sanctuarelor-solare-1_5522c96c448e03c0fd483a91/index.html

Obiceiuri româneşti de Paşte

După spusele românilor de pretutindeni, cea mai mare, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an e sărbătoarea Paştelor, Paştele sau Învierea Domnului. Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, când toate în natură învie. Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială.

Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte “Săptămâna Patimilor” şi începe în duminică Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim. “Săptămâna Patimilor” comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. În acesta ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite “Denie”. De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua de joi se numeşte “Joia Mare”. Vineri, numită “Vinerea Mare” se comemorează crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce. În acesta zi, se ţine post negru, adică nu se mănâncă nimic.

Bărbaţii care până în Joia mare din Săptămâna Patimilor lucrează de regulă la câmp, din ziua aceasta rămân acasă ca să o cureţe şi să se îngrijească de ea, repară gardurile, ară grădina, junghie mieii de Paşte şi adună cele trebuincioase sărbătorii.

Femeile, tot din Joia mare sau cu câteva zile înainte încep a deretica prin case, a vărui, a spală, a roşi ouăle, a coace pască şi alte copturi.

Fetele cele mari precum şi multe neveste tinere încep a coase câte o cămaşă nouă precum şi alte haine, ca fiecare să aibă pentru ziua de Paşte, măcar o cămaşă nouă. Fiecare are partea sa de ocupaţie şi grijă, fiecare caută a nu rămâne în urma altora, iar sfintele Paşte să-l surprindă ca pe un neom între oameni.

Cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă românii în decursul sărbătorii Paştelor este pasca, păscuţa. Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare şi lapte dulce. Forma este rotundă, grosimea e cel mult de un lat de deget cu împletituri (sucituri) pe margini şi cele de la mijloc în formă de cruce, care reprezintă crucea pe care a fost Mântuitorul răstignit. Între împletituri se pune de regulă brânză de vaci dulce, frământată cu ou şi zahăr, unsă deasupra cu gălbenuş de ou şi împodobită cu stafide. Pasca se face fie în Joia mare, fie în  Sâmbăta mare. În afară de pască, cele mai multe românce mai fac şi alte copturi precum: babe, moşi, cozonaci rotunzi sau lungăreţi, colaci.

Tot de Paşte friptura cea mai însemnată este cea de miel, numit mielul Paştelor sau de purcel, care se frig întregi şi care se duc în ziua de Paşte împreună cu pasca la sfinţit. Mielul înseamnă Domnul nostru Iisus, iar în Banat este datina ca oasele şi celelalte rămăşiţe ale acestuia să se îngroape la un altoi de măr sau par sănătos, pentru ca şi familia aceea să fie tot anul sănătoasă. Ouăle roşii se fac tot în Joia sau Sâmbăta mare.

O legendă spune aşa: “Zice că pe când se afla Domnul nostru Iisus răstignit pe cruce, Maica Domnului a luat o coşarcă plină de ouă şi se duse cu dânsa la jidovi şi închinându-le-o îi ruga să înceteze a-l chinui şi necăji pe Iisus. Maica Domnului puse coşarca cu ouă lângă cruce şi începu a plânge. Stând coşarca lângă cruce şi curgând din mâinile şi picioarele lui Iisus sânge, în scurt timp o parte din ouă se înroşiră, ca şi când ar fi fost vopsite. Domunul Iisus văzând ouăle umplute de sânge, îşi aruncă privirile către cei de faţă şi le zise:

– De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi!

După ce a înviat Domnul nostru Iisus, Maica Domului a fost cea dintâi care a făcut ouă roşii şi pască şi a dat fiecărui om pe care l-a întâlnit câte un ou roşu şi câte o păscuţă şi i-a zis “Hristos a înviat!”

Ouăle sunt alese cu grijă, numai de găină, se fierb, se pun în culoare, apoi se lasă la uscat şi se şterg cu grăsime de porc ca să aibă luciu.

Când cântă cocoşii de mizul nopţii, românii curaţi şi îmbrăcaţi, după ce spun rugăciunile, iau pasca pentru sfinţire şi ouă roşii şi pornesc spre biserică.

În ziua Învierii fiecare ins care i-a parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine şi o lumină, pe care o ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii sfintei Învieri de către preot. După Înviere fiecare se întoarce cu lumina această aprinsă acasă. După ce ajung acasă şi păşesc peste pragul tinzii încep a se închina, apoi intrând în casă sting lumina în grindă, afumând-o pe această în semnul crucii. După ce fac semnul crucii o sting şi o păstrează apoi peste tot anul, spre a o avea şi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase la vărsări mari de ape, la grindină sau piatră, la tunet, fulger şi trăsnet.

Aprizand-o,zic : Fugiţi necuraţi,/ Fugiţi, voi spurcaţi./ De casă noastră/ Nu v-apropiaţi.

 Românii mai întrebuinţează lumina Învierii spre a afuma vitele cu dânsa.

După sfârşirea Învierii, a leturghiei şi a sfinţirii, unul sau două dintre ouăle sfinţite se dau preotului, care le-a sfinţit, iar restul se aduce acasă. Sosind acasă toţi se pun la masă şi gustând mai întâi din pască din ouă şi celelalte bucate încep a mânca. După ce s-au săturat de mâncat, prind a ciocni cu ouă roşii, şi anume mai întâi soţii, apoi copii cu părinţii şi părinţii cu celelalte neamuri şi cunoscuţi. Făcând aceasta, cred că cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe lumea cealaltă.

În ziua dintâi, adică în ziua de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap. A două zi, adică luni după Paşte se poate ciocni şi cap cu dos, iar în cele următoare chiar şi dos cu dos.

Cel mai mic de ani ţine oul cu capul în sus, iar cel mai mare ciocneşte cu oul sau, şi anume tot cu capul, zicând : “Hristos a înviat!”, iar cel mic răspunde : “Adevărat c-a înviat!”.

Deşi această sărbătoarea reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României.

După o legendă din Bucovina, pasca se face pentru că Iisus înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce, a spus învăţăceilor săi, că până atunci au mâncat cu toţi copturi nedospite şi nesărate adică turte sau azime, de acum înainte vor mânca copturi dospite şi sărate care se vor numi paşte.

Tot în Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşte, ca să fie frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, aşa să alerge şi feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a îşi arată consimţământul la sentimentele lor, trebuie să le ofere un ou roşu.

În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. În zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşază în formă de cerc, purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să binecuvânteze bucatele din coşul pascal. În faţă fiecărui gospodar este pregătit un astfel de coş, după orânduială strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce vor fi aruncate în rău pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug), zahăr (folosit de câte ori vitele vor fi bolnave), făină (pentru ca rodul grâului să fie bogat), ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aşează pască, şuncă, brânză, ouăle roşii, dar şi ouăle încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean, şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie.

În Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru binecuvântare, ouă roşii, cozonoc şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că atunci când cocoşii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci.

O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, în zona Lăpuşului. Dimineaţă, în prima zi de Paşte, copiii (până la vârstă de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor “Sărbători fericite!”. La această sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru că în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul anului.

În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşte, se practică tradiţia tămâierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşte (vin+pâine sfinţite). În meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după acestea se continuă masa cu friptură de miel.

În unele părţi din Banat este obiceiul ca în ziua de Paşte să se dea de pomană de sufletul morţilor : colaci, miel, ouă roşii precum şi alte bucate aflate în casă.

În cele mai multe comune din Banat, în locul prânzului descris mai sus este datina ca luni după Paşte să meargă preoţii cu litia la morminte şi aici să facă rugăciuni pentru sufletele răposaţilor.

Dacă Paştele cade la sfrsitul lui Martie şi ţăranii nu au ieşit cu sămânţa la câmp, atunci se duc luni după Paşte şi cu mâna, nu cu sapa, pun în pământ seminţe că să le rodească anul acela câmpul.

Săptămâna întâi după Paşte, la români se numeşte Săptămâna Luminată, pentru că înviind în ajunul ei Domnul nostru Iisus, a luminat-o prin învierea din morţi, şi pentru că în această săptămână toate se luminează, adică toate încep să înflorească şi să se înnoiască.

În Transilvania cum se zăreşte de ziuă, prind a umbla băieţii cu ouă roşii pe la neamuri şi vecini, iar gazda le dăruieşte ouă roşii şi păscuţe. Tot aici feciorii cu flori în pălării şi fetele frumos gătite se adună după prânz înaintea bisericii, toţi  cu ouă roşii, unde râd, glumesc, petrec şi ciocnesc împreună: oul cel tare câştigă pe cel slab.

În unele locuri din Bucovina şi Transilvania, este datina ca luni după Paşte, feciorii să ude pe fete şi băieţii pe copile. Iar marţi după Paşte udă fetele pe feciori şi copilele pe băieţi. Fetele după ce au fost udate, invită pe cei ce le-au udat la masă, şi le dau drept suvenir câte un ou mai frumos.

În Transilvania a două zi de Paşte, după amiază înainte de vecernie, credincioşii satului se adună la Prânzul Paştelor. La acest prânz se bea şi se mănâncă de sufletul morţilor şi se cântă felurite cântece sau versuri ale Învierii.

În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşte se ia toaca de la biserica, se duce în cimitir şi este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a două zi să dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât “hoţii”, cât şi “păgubaşii”. Dacă aceia care au încercat să fure toacă nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospăţul.

În Ţară Bârsei, în jurul Braşovului, se face o petrecere care adună întreagă comunitate – obiceiul Junii Braşovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de căluşari sau de colindători, cu vătaf şi casier, strâng ouă de la tinerele fete, după care se merge către Pietrele lui Solomon, la picnic, unde vor avea loc întreceri. Cea mai cunoscută şi îndrăgită dintre ele este aruncarea buzduganului.

În Moldova “fetele şi flăcăii în ziua de Paşte se suie în clopotniţă şi toacă toată ziua, ca să crească cânepa frumoasă şi moale ca mătasea”. 

În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copii trebuie să îşi clătească faţă cu apă şi să îşi atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogaţii.

Paştele simbolizează trecera de la o stare existentială la alta, atât din punct de vedere material cât şi din punct de vedere spiritual. Paştele este sărbătorit încă din vremuri străvechi fiind considerată şi cea mai veche sărbătoare a creştinilor. Simbolistica Paştelui este una foarte puternică: pe lângă simbolurile religioase, aceste sărbători se caracterizează şi prin existenţa unor obiceiuri păgâne.

Paştele ar trebui să fie cea mai mare sărbătoare spirituală pentru întreaga omenire. Este cea care ar trebui să conducă lumea spre toleranţă, bună întelegere, pace, armonie, iubire, ajutor reciproc şi credinţă în Dumnezeu.

 Sursa: http://www.desarbatori.ro/paste/obiceiuri

http://www.referat.ro/referate/Sarbatorile_la_romani___Pastele_5077.html

Adevărata istorie a României, un secret la nivel mondial

Mai mulţi savanţi americani de prestigiu au descoperit un secret ascuns legat de teritoriul ţării noastre.

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani înainte de Hristos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnăcop de miner descoperit vreodată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Hristos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Hristos). Tot aici s-a inventat arcul, au apărut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii, etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene şi totodată cea mai numeroasă (180 – 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreagă Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeană, Asia Mică, Africa, chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista.

dacia-romana

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu în spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) şi printre cele mai vechi din lume. La vremea aceea, era singurul popor din lume care folosea cercul la dispozitivele de măsurare a timpului, potrivit ToataRomania.ForumHit.ro

Începând cu anul 1995, după studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumina sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Hristos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.H., se construieşte în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).

Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoală Zamolxiana şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seama medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi consideră pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor, (Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord-Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale, etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol : în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.

romani-port-popular

România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii.

Sursa: http://stirile.rol.ro/adevarata-istorie-a-romaniei-un-secret-la-nivel-mondial-942255.html

8 Martie – Ziua Femeii

Cu toate că nu este o sărbătoare veche, ziua de 8 Martie este acum considerată Ziua Femeii în toată lumea. Se obişnuieşte ca, în această zi, bărbaţii să ofere femeilor dragi flori şi mici cadouri.

În România, dar şi în alte ţări, Ziua Femeii coincide cu Ziua Mamei. 

Însă, tradiţia celebrării femeii datează din cele mai vechi timpuri. De exemplu, în timpul Greciei antice, zeii din Olimp aveau o zi în care o sărbătoreau pe zeiţa Rhea, zeiţa-mamă a tuturor, asociată deseori cu pământul. Odată cu zeii şi muritorii sărbătoreau femeia-mamă, dădătoarea de viaţă, creatoarea tuturor fiinţelor vii şi simbol al renaşterii perpetue.

În tradiţia veche românească, femeia era sărbătorită de mai multe ori pe an în zile diferite. Îndepărtaţi de o lume arhaică care avea reguli şi norme mult diferite de lumea noastră, ne vine greu să acceptăm că pe vremuri existau şi alte sărbători decât cele pe care le ştim noi de aproape un veac. De pildă, Ziua Femeii noi o sărbătorim în fiecare an pe 8 martie; câţi dintre noi şi-ar putea închipui că acum 100 de ani românii aveau în calendarul popular mai multe astfel de zile ale femeii? Bineînţeles, nici una nu cădea pe 8 martie, ziua aceasta neavând altă semnificaţie decât aceea că făcea parte din aşa-numitele Zile ale Babelor.

Sursa: http://www.traditionalromanesc.ro/articol/articole/reportaje-interviuri/Sarbatorie-arhaice-ale-femeii-din-traditia-romaneasca_779.html

10 istorici şi arheologi străini care au spus că istoria pe această Planetă a început în Carpaţi

Istoria nu începe în Sumer, aşa cum am fost păcăliţi ani la rând în şcoli. Istoricii şi arheologii români care şi-au permis să spună asta au fost imediat atacaţi de mafioţii din aşa zisa Academie Română.

“Istoria e o minciună acceptată de comun accord.” Voltaire

“Şi ca o completare, limba sa este atât de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pământ.” W.Hoffman (1842) 

1. Miceal Ledwith: “nu limba română este o limba latină ci limba latină este o limba românească.” Istoria, de cele mai multe ori prezentată în mod subiectiv sau pur şi simplu eronat, ne învaţă că romanizarea Daciei s-a produs prin cucerirea acesteia în 106. Romanii au pus stăpânire pe Banat, Oltenenia şi o parte din Ardeal, restul teritoriilor rămând libere. Tot istoria ne mai spune că romanii şi-au impus limba latină ca limba oficială, iar dacii au fost obligaţi să renunţe la propria limba. De asemenea, cultura romană, dar şi căsătoriile mixte au contribuit la romanizare.

Aceste câteva perspective istorice sunt contestate de teoria lui Miceal Ledwith, confidentului Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la cele mai bine păstrate documente istorice de la Vatican. Acesta a făcut o declaraţie şocantă pentru postul de televiziune TVR Cluj, în 2012, când a acordat un interviu mai amplu. Conform documentelor secrete de la Vatican, limba latină cultă, adică limba romanilor din anii când a fost cucerită Dacia, se trage din limba română străveche.

2. William Schiller, este un reputat arheolog american care cunoaşte bine istoria civilizaţiilor străvechi de pe bătrânul continent. Acesta, în lucrarea sa explozivă “Unde s-a născut civilizaţia?”, vine cu un răspuns şocant pentru aroganţa marilor lideri de pe această Planetă (care ştiu răspunsul în secret):

“Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi, atât spre răsărit, cât şi spre apus, acum circa 13-15.000 de ani!”

3. Daniel Ruzo este un arhitect peruan care a venit în România între anii 1966 şi 1968 pentru a cerceta Sfinxul (denumire cu care nu era de acord), pe care îl văzuse pe o carte poştală. El a fost însoţit de o echipa de români care a realizat cu această ocazie un film pentru Studioul Alexandru Sahia, „Mistere în Piatră“. Ruzo observase că Sfinxul semăna cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat într-o stanca de pe podişul Marcahuasi, Peru, denumit Monumentul Omenirii.

De fapt, nici Sfinxul nu reprezintă doar un singur chip, după cum observă arheologul peruan, fiind înconjurat de alte chipuri umane, din rase diferite, precum şi capul unui câine. Din lunga sa experienţă, Daniel Ruzo trage concluzia că acel câine are rolul de păzitor al unei comori şi că „trebuie să existe şi o Peştera a Tezaurului“ în apropierea acestui magnific monument al Omului.

4. Marija Gimbutas, specialistă americană cunoscătoare de istorie şi arheologie (n. 23 ianuarie 1921 – d. 2 februarie 1994), se recomandă prin stilul clar şi concis, prin originalitate şi prin forţa argumentaţiei, autoarea refuzînd numeroase clişee tradiţionale care au dus, nu rareori, la formularea unor ipoteze infirmate de cercetările ulterioare. Poziţia adoptată de autoare este – contrar a ceea ce se credea până nu de mult – că cele mai vechi civilizaţii ale Europei neolitice nu pot fi explicate exclusiv ca migraţii dinspre Anatolia ci mai ales, prin difuziune de idei şi de tehnologie, ceea ce a dus la domesticirea animalelor – mai întîi oaia şi capra, apoi porcinele şi bovideele, nu însă şi calul – precum şi la apariţia ceramicii. Este ceea ce s-a numit „revoluţia neolitică”. Neolitizarea sud-estului european şi de aici, a întregii Europe s-a bazat aşadar nu atît pe migraţii – deşi au existat şi mişcări etnice, ca întotdeauna de-a lungul istoriei – ci, am spune astăzi, pe transfer de tehnologie, pe know-how.

5. Un mare savant german, Harald Haarmann, specialist în istorie culturală, arheomitologie, istoria scrisului, evoluţia limbii şi istoria religiilor, autor a 40 de cărţi traduse în diverse limbi de circulaţie internaţională, editor şi co-editor a 20 de antologii, face o declaraţie de mare importantă pentru noi, rezultat al cercetărilor sale. El spune că cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România şi că Civilizaţia Danubiană este prima mare civilizaţie din istorie, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană (considerată încă leagănul civilizaţiei).

6. Marco Merlini – celebru arheolog italian susţine că scrisul a apărut pe teritoriul României, acum peste 7000 de ani.

Director executiv al institutelor de cercetare InnovaNet şi Euro Innovanet, director general al “Proiectului de cunoştinţe Preistorice” din Roma, Italia, coordonator al M.U.S.E.U.M. – Reţeaua de muzee arheologice, istorice şi preistorice din capitalele europene – director de comunicare al Institutului de Arheomitologie din Roma şi autor al “La scrittura è nata în Europa” – 2004, Marco Merlini este cel căruia îi datorăm datarea Tăbliţelor de la Tărtăria, a căror vechime a fost stabilită la aproximativ 7.300 de ani, cu mult înainte că sumerienii să existe.Louis de la Valle Poussin: “Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi ca vorbitorii unei limbi care stă la originea limbilor indo-europene, adică strămoşii Omenirii.”

7. Louis de la Valle Poussin: “Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi ca vorbitorii unei limbi care stă la originea limbilor indo-europene, adică strămoşii Omenirii.”

8. Ekstrom Par Olof, scriitor şi lingvist suedez: “Limba română este o limbă-cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei.”

9. Gordon W. Childe: “Locurile primare ale dacilor trebuie căutate deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi sudul Dunării.”

10. Bosch Gimpera, cercetător german: “Spaţiul din care au pornit indo-europenii este situat între Valea Dunării, Marea Egee şi Marea Neagră.”

11. Eugene Pittard, antropolog: “Strămoşii etnici ai românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria ţării.”

12. Prof. Fabio Scialpi: “Sunt intrigat de prezenţa, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanţă sanscrită.”

13. A. Jarde, renumit elenist, Paris 1923: „Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşişi nu ştiu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii, aparţinând timpului neoliticului.”

14. Bonaventura Vulcannius din Bruges, 1597: “Geţii au avut propriul alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). (…) Geţii cântau, însoţindu-le din fluier, faptele săvârşite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu.

Sursa: http://www.departamentul-zero.ro/10-istorici-si-arheologi-straini-care-au-spus-ca-istoria-pe-aceasta-planeta-a-inceput-in-carpati