Soarele are o însemnătate deosebită în cultura populară românească. Bătrânii vorbesc şi în zilele noastre despre Sfântul Soare. În tradiţia românească, divinizarea Soarelui are aceleași rădăcini adânci în preistoria daco-romană. Ştim cu certitudine că pe teritoriul României, atât în timpul statului Dac cât şi după, religia mitraică şi cultul roman Sol Invictus aveau o largă răspândire.
De altfel, religia creştină abundă în simboluri şi credinţe Solare adoptate din perioada păgână. Acestea s-au suprapus şi s-au amestecat cu crezurile creştine. Cel mai la-ndemână exemplu este legat de construcţia bisericilor care au altarele orientate spre Est, adică spre răsăritul Soarelui.
Un alt exemplu este Crucea care, în ancestral, simboliza Soarele. Romulus Vulcănescu a scris în Mitologie română despre cultului solar practicat de geto-daci. El a arătat că simbolul solar era format în păgânism dintr-un cerc având o cruce înscrisă sau dintr-un cerc cu o cruce excrisă. Ultimul însemn, în care crucea depăşeşte perimetrul cercului, mai este denumită azi şi crucea dacică şi o putem regăsi foarte des pe sculpturile maramureşene, mai ales pe troiţe.
De asemenea, simbolurile solare sunt prezente şi în arhitectura caselor ţărăneşti. În Bucovina, Soarele este sculptat pe stâlpii, uşile şi grinzile caselor considerându-se că aduce noroc şi fereşte casa de rele. Cele mai des întâlnite simboluri sunt rozeta, cercul, punctul, roata cu crucea în ea, morişca sau rombul. Aceleaşi simboluri, dar mai des morişca, se regăsesc şi pe casele olteneşti sau transilvănene.
Obiceiul de a sculpta simboluri solare s-a păstrat până în zilele noastre şi se regăseşte pe diverse obiecte: lazi de zestre, furci de tors, pietre funerare, unelte, tacâmuri etc.
Şi, bineînţeles, strailele populare conţin broderii, iar vesela din lut picturi cu diverse simboluri ale Soarelui. Toate acestea nefiind o modă ci o moştenire străveche.
Soarele s-a păstrat prezent şi în cultura populară mai ales prin balade ( Soarele şi Luna) şi legende (Legenda Ciocârliei, Legenda Florii Soarelui, Legenda Cicoarei, etc.)
Foarte des se regăseşte Soarele şi în colindele populare care, majoritatea îşi au originea în perioada păgână.
Cel mai răspândit obicei tradiţional de la noi legat de Soare, mărţişorul, este după cum spunea şi poetul George Coşbuc, simbolul soarelui primaverii. În credinţa populară, banul de argint ce se atârna de şnurul mărţişorului semnifica Soarele prin rotunjimea lui.
George Coşbuc mai spunea că: “mărţişorul este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, şi îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire”.
Si tot in acelasi studiu mai spunea George Coșbuc : “Ţaranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are să se ofilească. Poporul mai stie că mărțișorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu așa ca podoabă ori ca jucărie.” Tot George Coşbuc ne explică de ce se poartă mărţişorul : “scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Hristos în sân. Printr-asta te faci prieten cu soarele, şi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curaţie de suflet.“
Adorarea Soarelui se întâlneşte şi în unele dansuri populare. Cel mai bun exemplu este hora care prin dispunerea ei în cerc imită rotunjimea Soarelui. Deşi este un dans simplu şi destul de monoton, hora este considerată sacră pentru că în ea nu sunt primiţi decât cei mai curaţi oameni. Pe vremuri, cea mai sacră horă era cea a căluşarilor, iar în ea jucau doar feciorii care nu puteau părăsi căluşul timp de 3, 5 sau 9 ani.
Originile horei se trag tot din perioada când pe teritoriul ţării noastre domina cultul Soarelui. La Bodeşti-Frumuşica a fost descoperit un obiect de cult ceramic reprezentând o horă formată din şase femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.). Această dovadă indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă.