Șinca Veche – locul unde toate dorințele se împlinesc

În România există un loc învăluit în mister, unde fenomenele inexplicabile par să fie la ordinea zilei. Este vorba despre „Templul Dorințelor” de la Șinca Veche, județul Brașov.

La poalele Munților Făgăraș, într-un peisaj ce pare desprins din basme, se află satul Șinca Veche, vizitat în special pentru mănăstirea rupestră din dealul Pleșu. Faima vechiului lăcaș de cult săpat în piatră este în continuă creștere, de numele acestuia legându-se numeroase legende și povești, care de care mai misterioase. Lăcașul de cult este cunoscut sub mai multe denumiri, respectiv  “Templul Dorințelor”, “Templul Ursitelor”, “Templul Împlinirii Rugăciunilor”,  “Mănăstirea săpată în piatră”, “Templul de la Șinca Veche” și chiar “Templul Extratereștrilor”, având legătură cu fenomenele bizare care s-au întâmplat aici de-a lungul timpului.  Mănăstirea rupestră nu a putut fi datată cu exactitate, însă există voci care susțin că ar avea o vechime chiar de peste 7.000 de ani. De altfel, nici originile sale nu au fost stabilite.

“Templul Dorințelor” are cinci încăperi, două altare și un fel de turn- clopotniță prin a cărui deschidere se poate vedea cerul.

Șinca Veche

Sinca-Veche4

Turn clopotniță

Turn-clopotnita1

Interesant este și faptul că în cea de-a doua încăpere pot fi observate două simboluri ce ridică mari semne de întrebare: o stea cu şase colţuri, cunoscută drept Steaua lui David, și simbolul Yin – Yang. Tot aici există și un profil al unui om ce privește spre stânga, despre care se spune că ar fi Mântuitorului.

Steaua lui David, Yin și Yang 

Steaua

Al treilea punct energetic din România?

O legendă veche spune că oamenilor cu inima curată și plină de credință li se îndeplinesc dorințele în acest lăcaș de cult, ba mai mult, sunt vindecați de boli. Medicul epidemiolog Maria Bâgiu a descoperit în 2004, când a ieșit la pensie, “Templul Dorințelor”. Femeia suferea de o boală incurabilă și este de părere  că energiile din vechea mănăstire au vindecat-o. De asemena, paznicul lăcașului, Victor Pascu,  a cunoscut puterile miraculoase ale “Templului Dorințelor”, acesta afirmând că s-a vindecat de ulcer. Potrivit specialiștilor în radiestezie, energiile din templu sunt foarte puternice.

Aici au avut loc și numeroase fenomene stranii. Unii dintre cei care au coborât în grotă au mărturisit că au auzit cântări bisericești, deosebit de frumoase, dar într-o limbă ce doar parțial putea fi înțeleasă.  De altfel, nu puțini au fost cei care, după ce au fotografiat misteriosul lăcaș de cult, au observat că în poze apar și niște sfere albe, pe care nu le-au văzut cu ochiul liber. Un reporter din Brașov a povestit că în timp ce încerca să filmeze mănăstirea rupestră, camera sa video pornea și se oprea inexplicabil. În momentul în care a vizionat imaginile surprinse, reporterul a observat niște sfere de lumină și o siluetă într-o mantie închisă la culoare, în timp ce în plan îndepărtat se putea vedea ceea ce părea o mână de lumină străvezie. Fostul primar al comunei Șinca Veche, Radu Munteanu, a afirmat, în urmă cu doar câțiva ani, că și fratele său a fotografiat lăcașul, imaginile surpinse “îmbogățindu-se” cu “pete albicioase ca niște mingi de lumină”.

Se pare că “Templul Dorințelor” ar fi, după Sfinx și Cetatea Sarmizegetusa, al treilea punct energetic important din România. Există și voci care susțin că acest lăcaș ar fi fost construit de o civilizație extrem de avansată.  Nisipul din interior conține cristale de cuarț, care ar ajuta la stabilirea unei comunicări cu Divinitatea sau cu ființe extraterestre. Totodată, dealul Pleşu, unde este săpată mănăstirea, are o formă piramidală, permițând în acest sens atât captarea, cât și generarea energiilor. Cu toate că vorbim despre o zonă cu o vegerație abundentă, lucrurile se schimbă atunci când vorbim despre acest deal, solul nepermițând cultivarea plantelor. La toate acestea se adaugă și fenomenele misterioase ce au avut loc de-a lungul timpului în “Templul Dorințelor” .

Sursa: http://dezvaluitorul.ro/templul-dorintelor/

Capitala mondială a paranormalului: Pădurea Hoia-Baciu

Un triunghi românesc al Bermudelor

La doar trei kilometri de Cluj, intri în pădurea Hoia-Baciu şi păşeşti într-un loc rupt de timp, un loc misterios şi mirific, în care normalul şi paranormalul se con­fundă, iar convenţionalul şi neconvenţionalul nu se mai pot deosebi. De la început, te surprinde forma stranie a copacilor. În nicio pădure nu sunt atâţia copaci strâmbaţi sau răsuciţi nefiresc. Peste tot, câte şase sau opt copaci răsar din aceeaşi rădăcină. În loc să crească spre cer, stau arcuiţi ca într-o rugăciune, cu coroanele la pământ, aplecaţi nefiresc de o forţă neştiută. Încă din strămoşi, ţăranii clujeni cunoşteau puterile stranii ale pădurii şi se fereau de ea, căci era peste puterea lor de înţelegere. Mult timp, despre pădure nu s-a prea vorbit, oamenii temându-se să pomenească locul pe care îl credeau căzut sub blestem. Abia la începutul anilor 50, un singuratic, biologul Alexandru Sift, prin lungi cercetări de pionierat, a ridicat vălul misterelor din pădure. Investigaţiile lui au fost continuate în anii 1970 de mai multe echipe de cercetare sau de către cercetători solitari din România. În 1968, agenţiile internaţionale de presă au transmis fotografiile de excepţie ale unui OZN discoidal care survolase pădurea clujeană. Atunci a început cariera ei internaţională. Rapoarte despre Hoia-Baciu au fost prezentate peste tot, la institute de cercetare din Europa şi SUA. Astăzi, pădurea Hoia-Baciu este o legendă vie. Fascinaţia cu care ea îi atrage pe cei ce vor să-i dezlege secretele creşte de la an la an. De o jumătate de veac, într-o zonă de numai câţiva kilometri pătraţi, sunt consemnate şi studiate cu îndârjire manifestări absolut extraordinare, cum a fi bizarele materializări şi dematerializări care pulverizează limita şi logica ştiinţei. Dar pădurea Hoia Baciu nu este singurul loc straniu din lume. Pe harta locurilor cu fenomene inexplicabile mai sunt şi deşertul Mojave şi Golful Breeze din SUA, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia sau Muntele Kailasa din Tibet. Între ele, pădurea Hoia-Baciu este considerată de toţi marii parapsihologi ai lumii drept cea mai importantă, cel mai activ punct de pe Pământ. Prin forţa şi varietatea tulburătoare a apariţiilor din spaţiul ei, pădurea clujeană este “capitala” mondială a paranormalului.

Nebuloase, lumini şi OZN-uri printre copaci

Vom începe incursiunea în misterele pădurii Hoia-Baciu prin a povesti întâmplările de acolo. Sunt întâmplări ce par magice şi care nu seamănă una cu alta, ca poveştile Şeherezadei. Ghidul meu autorizat în poveştile pădurii este profesorul universitar clujean Adrian Pătruţ, preşedintele Societăţii Române de Parapsihologie şi autor a două cărţi de referiţă: “De la normal la paranormal” şi “Fenomenele de la pădurea Hoia-Baciu”. Când îl provoci, poveştile lui Adrian Pătruţ par fără sfârşit. Aşadar… Mai întâi au fost OZN-urile. OZN-uri după OZN-uri, singuratice sau în rafale aparute deasupra pădurii, ani după ani! Unele vizibile cu ochiul liber, sfere ori piramide de lumină în mişcare, sau atârnând inexplicabil pe boltă. Alteori apar nebuloasele acelea plutitoare… Sau dacă nu-s ele, poate vezi, cu puţin noroc, luminile alea colorate magnific, ţâşnind din iarba copacilor şi dansând prin aer. Încă mai stranii sunt apariţiile invizibile cu ochiul liber, dar care s-au lăsat fotografiate!… Cu varietatea ei atât de mare de OZN-uri invizibile, surprinse pe imagini fotografice, pădurea Hoia-Baciu, cu împrejurimile sale, este fără rival pe plan mondial. Peste 1000 de fotografii făcute în mai bine de 30 ani, de zeci de oameni care au foto­grafiat intenţionat sau doar accidental în zonă, prezintă OZN-uri invizibile. Apariţii invizibile a surprins pe fotografii încă de la începutul anilor 50 şi Alexandru Sift, care, plimbându-se prin pădure, a observat forme nebuloase, pe care altcineva le-ar fi ignorat. Încercând să le fotografieze, Sift a constatat că numărul structurilor din fotografie este mult mai mare decât cele pe care le văzuse. Au urmat multe cercetări solitare, cu fotografii surprinzătoare. “În martie 1969, Alexandru Sift a văzut din Cluj o pată de un albastru foarte intens, care se deplasa pe cerul albastru” – povesteşte Adrian Pătruţ. “A făcut o poză şi a observat un fel de halou întunecat în care se afla un OZN discoidal biconcav. Mergând a doua zi în pădurea Hoia-Baciu să vadă eventuale urme ale evenimentului pe care-l observase, a găsit pe pământ un şanţ circular de 4-5 metri. De parcă ceva foarte greu ar fi călcat acolo. În locul acela, iarba s-a uscat şi n-a crescut 3-4 ani. Chiar şi după 40 de ani, urma aceea era bine vizibilă. Dar urmele de pe sol nu sunt singurele care însoţesc fenomenele din pădurea bântuită. Ades, cei care le-au urmărit, au detectat, între altele, anomalii magnetice care dau peste cap busolele, dar şi emisii radioactive puternice, în urma cărora unora părul le-a căzut sau au albit” 

O călătorie în trecut

– Care sunt cele mai stranii evenimente din Hoia-Baciu pe care le-aţi trăit sau la care aţi asistat, d-le Adrian Pătruţ

– Ceva cu totul aparte mi s-a în­tâmplat în 2000, în preajma Paştelui. Mă dusesem atunci la pădure cu un cercetător originar din Cluj, care trăieşte în Germania. Deodată, am observat că din vârfurile a mii şi mii de copaci curgea ceva. Era o sevă, un lichid… Parcă era un izvor ce curgea de pe copaci, de la 10-15-20 de metri şi se aduna la rădăcinile lor. Am rămas încremenit. Pădurea Hoia-Baciu e cunoscută pentru vegetaţia ei foarte, foarte uscată, aşa că era ceva neobişnuit ce văzusem noi acolo. A doua zi, când ne-am întors, nu mai era nici urmă din seva aceea abundentă ce curgea de pe miile de copaci. Pământul uscat o absorbise cu totul. Mai există o altă întâmplare tulburătoare la care am asistat, şi pe care n-am povestit-o nimănui până acum. S-a petrecut după 1989 şi în ea a fost implicată o studentă de la Cluj. Eram cu toţii la liziera pădurii, la doar 50 de metri de oraş, pe coasta dinspre sud, care dă spre Someşul Mic şi de unde se vede tot oraşul, într-o deschidere panoramică frumoasă şi mare. Şi atunci, ceva i s-a întâmplat fetei… Am văzut-o cum a stat tăcută şi pierdută ca într-o transă, vreme de o oră. Şi când s-a trezit, ne-a povestit ceva straniu. Brusc, începuse să vadă Clujul cel vechi, de acum mai bine de 50 de ani. Nu numai că-l văzuse, dar chiar se plimbase o oră întreagă (ora aceea a ei de transă!) prin Clujul fără blocuri. Mersese pe străzile şi pe bulevardele lui, aşa cum se înfăţişau ele şi înainte, şi în timpul războiului. O vreme, am ascultat-o toţi, unii mai încrezători, alţii mai sceptici, după care ne-am dus la autobuz. Sfârşitul poveştii a fost stupefiant. Când să plătească, fata a găsit în buzunar o monedă de argint de 100 de lei, cu chipul Regelui Mihai. Apărută de niciunde! Era dovada că ea fusese cu adevărat, o oră, în trecut. Călătorise, nu avusese o simplă retrocogniţie. E ceva greu de gândit, încă.

– Ceea ce povestiţi dvs. mă lasă fără cuvinte…

– Altă întâmplare aparte am trăit-o în 1975. Fusesem să fotografiez nişte ruine, erau chiar în centrul pădurii. Era prin ianuarie şi am făcut câteva sute de fotografii lângă ruinele alea, cu un grup foarte mare de prieteni. După vreo două săptămâni, m-am întors să caut locul acela, pentru că-mi plăcuse, mă simţisem bine acolo. Dar ruinele nu mai erau acolo, nici ţipenie, ca şi când n-ar fi fost!… Şi nici nu le-a mai văzut după aia nimeni, nicicând! Iar după câţiva ani, şi imaginile lor au dispă­rut, s-au volatilizat pur şi simplu din fotografiile mele.

– V-aş întreba acum de ce sunt copacii din pădurea Hoia-Baciu atât de contorsionaţi? Există vreo explicaţie?

– În anul 2008, am fost în Poiana Rotundă, la o filmare, împreună cu o echipă ProTV. Totul a mers bine, am filmat o porţiune de pădure. Revenind peste trei săptămâni, am observat trei copaci care erau puternic torsionaţi şi răsuciţi. Am comparat imaginile lor cu cele de pe filme, dar în ele copacii erau normali! Această torsionare foarte puternică – şi să ştiţi că erau copaci mari, înalţi de 20 de metri, iar doi dintre ei erau stejari, copaci vânjoşi şi duri – toată torsionarea, aşadar, se produsese într-un timp foarte scurt. Şi dacă e să vă povestesc alte întâmplări stranii din pădure, îmi amintesc că am văzut de mai multe ori, iernile, urme de paşi care se opreau brusc, pe zăpadă, şi apoi dispăreau! Ca şi când cei care călcaseră pe acolo, ar fi fost aspiraţi undeva!… De asemenea, o fotografie celebră, este a omului fără umbră! Fotografia a fost făcută într-o zi superbă de mai şi umbrele copacilor din apropiere se văd clar. Lângă omul fără umbră apare şi o structură neobişnuită, care a fost numită “balaurul bioplasmatic”. El a generat această ciudăţenie.

– Până la urmă, la câţiva kilometri de Cluj, se întâmplă lucruri pe care noi nici nu ni le putem imagina.

– Aşa se pare. Să vă mai povestesc. Mai sunt acolo şi toate sunetele acelea neobişnuite care se aud în pădure. Odată, am auzit sunete de salvare, în imediata noastră apropiere, deşi eram în miezul pădurii. Alteori, se aud sunete de ceas cu cuc, dar şi sunete de cauciucuri care explodează sau sunete de cauciuc care se dezumflă în prezenţa ta. Şi tot soiul de alte ţipete scurte şi ciudate. Ca să nu mai zic de ciripitul acela de pui, care era mereu prezent pe platoul pădurii. Multe dintre toate aceste sunete noi le auzeam, dar nu se înregistrau alături de vocile noastre. O altă întâmplare a fost următoa­rea. Înregistrasem odată ceva pe reportofon, un comentariu despre pădure. Şi acasă, ascultând înregistrarea, am auzit-o pe o frecvenţă mai joasă; apoi am reascultat-o şi s-a auzit şi mai lent, tot mai încet, tot mai lent, până când a îngheţat. Înregistrarea din pădure fusese de zece ori mai lentă decât una normală!… De asemenea, în pădurea Hoia-Baciu, de foarte multe ori, bateriile aparatelor de filmat şi ale aparatelor foto se descarcă inexplicabil. Am păţit acest lucru de cel puţin trei ori, cu echipe ale TVR. Mergând în zonă, înainte de a începe filmarea, toate bateriile, inclusiv cele de rezervă, s-au descărcat. Revenind în Cluj, ele au început să funcţioneze normal. Ne-am întors în zonă şi uneori am putut continua, alteori nu. Descărcarea fusese parţială. Într-un singur caz a fost o descărcare totală şi bateriile au trebuit reîncărcate la acumulator. Bioformele sunt alte manifestări exotice interesante din pădure. Ele sunt nişte apariţii care seamănă cu oameni sau cu animale. Vizibile sau nu cu ochiul liber, ele apar prin iarba pădurii clujene, sub forma unor capete omeneşti sau a unor oameni întregi. Adesea, ele reproduc trăsăturile unei persoane în viaţă sau defunc­te, dragă aceluia care le vede. Într-o fotografie celebră făcută de Alexandru Sift, a apărut un cap grotesc, invizibil cu ochiul liber. Într-o alta, apare un cap mic, de bărbat, pierdut în iarba pădurii, la lizieră. Este o materializare aproape perfectă, care aminteşte de o ectoplasmă – substanţa spirituală pe care spiritiştii spun că o emană mediumurile în timpul transei. Într-o altă fotografie, lângă Sift apare ceva, un om transparent, cu un ochi exagerat de mare şi braţe prea lungi.

– Ce ascund aceste fotografii, domnule Adrian Pătruţ?

– S-a vorbit mult despre altă fotografie, care face parte de-acum din folclorul pădurii. E vorba de omul acela care are un fel de ciot în loc de braţ şi un picior foarte alb care aproape se desprinde. Şi care pare să reprezinte o dematerializare. A fost făcută în 1970. Ce s-a întâmplat atunci? Alexandru Sift a ieşit la un moment dat din pădure şi a văzut la marginea ei un bărbat şi o femeie în balans, spate în spate. I-a recunoscut ca fiind nişte apariţii, nişte arătări, pentru că îi mai văzuse şi alte dăţi acolo şi chiar îi fotografiase. Sift a început să privească intens cele două apariţii şi femeia a dispărut brusc. Atunci a fotografiat bărbatul, exact când dispărea şi el. Şi aşa a apărut acea dematerializare parţială. Şi mai este ceva extraordinar de interesant la pădurea Hoia-Baciu. Ea pare să aibă proprietatea de a se mula pe convingerile celor ce-i calcă pragul. Un sceptic care se îndoieşte serios de puterile locului poate veni de zeci de ori în pădure şi nu va trăi nicio experienţă exotică. Dar cine e convins că în pădure se petrec fenomene neobişnuite le poate trăi din prima vizită. Mai mult, fenomenele pădurii par că-şi iau chipul şi asemănarea după ceea ce găsesc în mintea observatorilor lor. În funcţie de convingerile, speranţele sau de traumele lor. Un grup de la Târgu Mureş, de pildă, care era obsedat de OZN-uri, fotografia frecvent… OZN-uri. Noi, cei de la Cluj, eram preocupaţi de materializări. Şi fil­mam foarte multe materializări. Sift, care citea multă literatură ezoterică, fotografia simboluri asociate celor ezoterice. Iar grupurile străine, obsedate de anomalii foto, prindeau efecte luminoase şi distorsiuni.

Un roman poliţist: pierderea dovezilor

– Cum v-aţi îndrăgostit de pădurea Hoia-Baciu, domnule Adrian Pătruţ?

– În 1974 a apărut un articol interesant în Flacăra despre Alexandru Sift, erau nişte prime referiri la fenomenele neconvenţionale care se petreceau chiar în apropierea oraşul meu. Pentru noi, clujenii preocupaţi de asemenea evenimente, a fost o surpriză totală, o noutate absolută. Foarte, foarte puţini oameni cunoşteau preocupările lui Sift: câţiva de la Institutul de Cercetare Biologică la care lucra şi câţiva membri ai familiei. Atunci l-am căutat şi eu pe Alexandru Sift, am discutat cu el, am făcut câteva expediţii împreună în zona pădurii Hoia Baciu şi am fost câţiva ani foarte apropiaţi. Apoi ne-am despărţit din motive independente de noi.

– Pomeniţi des numele lui Alexandru Sift. Ce s-a mai întâmplat cu el?

– A trecut prin nişte experienţe neplăcute. Mai întâi, a primit nişte vizite mai speciale, în urma cărora s-a izolat de toţi ceilalţi cunoscuţi sau prieteni care erau oarecum la curent cu preocupările sale. Apoi şi-a pierdut şi locul de muncă, pentru că a fost încurajat să ceară emigrarea într-o ţară străină, ca să-şi continue investigaţiile din pădure. Şi asta nu se accepta atunci. Şi a trăit până la sfârşitul zilelor, dintr-o pensie modestă a soţiei sale.

– Despre ce fel de vizite ciudate vorbiţi?

– E greu de spus. Ele au fost confirmate într-un fel de vecini… Ar fi acea poveste cu oamenii în negru – men in black, aşa cum sunt numiţi ei în filme. Ei l-au încurajat să plece din ţară şi l-au dotat pe Sift, ca să-şi continue cercetările, cu o aparatură de care România nu dispunea la acea vreme: aparate foto de ultimă generaţie, inclusiv în infraroşu. Şi pe care a trebuit apoi să le vândă, pentru că n-avea din ce trăi.

– Ce s-a întâmplat cu arhiva excepţională de fotografii a lui Sift?

– Există întotdeauna în fenomenele neconvenţionale un capitol special: pierderea dovezilor. Cele mai multe dovezi dispar împreună cu anumite persoane. Foarte multe filme, fotografii ale fenomenelor paranormale se pierd din motive necunoscute. Evidenţele se pierd în nişte condiţii ciudate. La fel a fost şi cu Sift. Multe din materialele din arhiva sa le-a distrus el, personal, într-un moment de deznădejde. Dar o mare parte din arhivă, aşa numitul testament fotografic al lui Alexandru Sift, rămăsese. Apoi a dispărut şi el, în condiţii ciudate. Eu avertizasem că se va întâmpla ceva cu arhiva. Aflasem de moartea lui Sift, întâmplată la scurt timp după moartea soţiei sale. Cum arhiva lui era încuiată în casă, am vorbit cu o rudă apropiată de-a lui Sift, dar ea n-a putut să vină în acele zile să scoatem arhiva.

Pe urmă, am amânat şi eu. Şi când am intrat, în sfârşit, în casă, arhiva nu mai era! O luaseră nişte persoane care au intrat în casă, au luat foarte multe lucruri de acolo şi le-au dus la un centru de colec­tare a hârtiei, să capete ceva bani. Le-au dat la topit pentru câteva sticle de bere. Şi când am ajuns la centrul acela, hârtiile şi filmele lui Sift, tocmai fuseseră tocate. Am fost cu mai puţin de o zi, în urma lor.

Sursa: http://www.formula-as.ro/2013/1054/enigme-16/capitala-mondiala-a-paranormalului-padurea-hoia-baciu-16018#note

Locuri misterioase din România

Uitate pe nedrept, trecute sub tăcere de dezinteresul majorităţii cercetătorilor, pe teritoriul României există nenumărate zone unde realitatea este învinsă de paranormal şi unde tărâmurile se contopesc în şoapte de legende, mistere şi poveşti incredibile. O parte a acestor locuri sunt amintite mai jos. Ordinea în care sunt prezentate este absolut întâmplătoare, nu am încercat să alcătuim un top. La urmă urmei, nu există termen de comparaţie între locurile tainice cu care a fost binecuvântat sau blestemat pământul românesc.

Polovragi – Adevărata peştera a lui Zamolxis?

Pe malul Olteţului, într-o ambianţa de vis, în mijlocul naturii ne priveşte ochiul negru al unei peşteri în care a fiinţat odinioară însuşi Zamolxis, Zeul-Om atât de iubit de daci. Numită printre altele, peştera lui Zamolxis, Peştera lui Pahomie sau Peştera Polovragi, formaţiunea carstică din munţii Olteniei ascunde taine nebănuite. Profesorul Nicolae Simionescu dezvăluie o parte din denumirea de Polovragi, sugerând că se trage din existenţa unei câmpii “Poleo” unde se adunau vracii şi iniţiaţii dacilor. Ermiţii daci erau capabili să vindece toate bolile vremurilor cu ajutorul plantei magice numită Polovraga, plantă dispărută în zilele noastre. Polovragi este, de asemenea, peştera descrisă de Mihai Eminescu în poemul “Memento mori”.

Conform legendelor, Zamolxis era deţinător al unor puteri uluitoare, fiind capabil să-şi schimbe după dorinţă înfăţişarea din tânăr în bătrân. Prin peştera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra în adâncuri pentru a ieşi peste munţi la cetatea Sarmizegetusei. Când speologii au cercetat peştera în premieră, acum circa 100 de ani, au fost uluiţi să descopere urme de picioare umane încălţate, vechi de 2.000 de ani, fără îndoială urme de daci.

Zvonurile despre comorile dacice ascunse în Polovragi au atras o sumedenie de răuvoitori şi aventurieri lacomi. Toţi aceştia au avut parte de morţi tragice în încercările lor nesăbuite de a tulbura liniştea locului. Se spune că blestemul lui Zamolxis încă veghează locul. Stau mărturie zecile de cazuri, povestite în popor, despre ciobani cărora le-au dispărut oile, văcari care au rămas fără vacile din faţă ochilor, nuntaşi cărora le dispărea de pe mese băutură şi mâncarea – lăsându-i muţi de spaima şi bolnavi de nebunie.

Entuziaştii fenomenelor paranormale numesc zona “Triunghiul Bermudelor din Oltenia”. O întâmplare demnă de reţinut este aceea care vizează cunoscutul obicei al lui Tudor Valdimirescu de a reveni pentru rugăciune în preajma zidurilor Mănăstirii Polovragi. O iscălitură a sa rămasă în mănăstire se adaugă variantei neoficiale în care o sosie a sa ar fi fost ucisă de eteristi, pe când Domnul Tudor, un iniţiat al vremii, a rămas în mănăstire pentru a trăi deghizat în călugăr până la sfârşitul vieţii.

Şinca Veche & enigmele bisericii din stâncă

Situat în frumoasa Ţară a Făgăraşului, Şinca Veche este un fascinant şi străvechi sat românesc care a avut cândva patru biserici, trei de lemn şi una din piatră; în prezent păstrându-se doar biserica de piatră, care este şi cea mai veche. Aceasta a fost construită pe locul unui străbun loc sacru despre care cercetătorii spun că are o vechime uluitoare de circa 7.000 de ani. Cu toate că există numeroase voci care afirmă că biserica a fost unul dintre primele locuri de cult creştin din Dacia, o parte a specialiştilor atrage atenţia asupra inscripţiilor ne-creştine de pe unul dintre pereţii altarului. Conform preotului Silvestru Popovici din Şinca Veche, acest perete face parte din biserica interioară, din peşteră, care a fost în mare parte distrusă de către cei care au săpat de-a lungul veacurilor în căutare de comori.

Încărcătură subtilă a acestui loc se manifestă uneori prin apariţii inexplicabile de sfere de lumină, cruci şi semne stranii. Pe unul dintre pereţi se mai poate observa o sculptură a unui cap de dac cu barbă, plete şi cuşmă. Zona mai este celebră în rândul iniţiaţilor deoarece aici, în prejma marilor sărbători religioase, unii oameni spun că aud coruri care cântă cântece de o frumuseţe nelumească. Toţi cei care au auzit corul din altă lume au fost frapaţi de faptul că, deşi muzica părea bisericească, iar cuvintele se auzeau clar, nu reuşeau să reţină sensul lor. Termenii nu sunau româneşte şi totuşi nu păreau străini de limba română arhaică. Să fi fost cântece în limba dacă?

Despre sacralitatea acestui loc vorbesc numeroase întâmplări, precum povestea lui Gheorghe Moldovan, un localnic urmărit de Securitate în anul 1953 pentru colaborare cu Rezistenţa Anticomunistă din Făgăraş. Moldovan visează nişte fiinţe de lumina care-l avertizează şi-l sfătuiesc unde să se ascundă pentru a nu fi găsit. 43 de ani mai târziu, în 1996, reporterul TVR Lucian Băbeanu a intrat în peşteră dorind să tragă câteva cadre şi cu aceasta pentru o emisiune când, spre stupoarea cameramanului, camera video a început să pornească şi să se oprească singură, neraspunzând la comenzi. Crezând că aparatul de filmat este defect, echipa a părăsit peştera, iar în studiouri, când au vizionat ceea ce se înregistrase, au avut surpriză să observe sfere de lumina strălucitoare care roiau în adâncul bisericii…rolex replica watches wholesale

Blestemul comorilor din Bărăgan

Pentru majoritatea românilor, Bărăganul nu este altceva decât o câmpie nesfârşită unde iarna muşcă viscolul, iar vara soarele arde ucigător. Însă, foarte puţini oameni cunosc suita de mistere care învăluie oceanul de câmpie dintre Marea Neagră, Carpaţi şi Dunăre, un tărâm evocat deseori de Panait Istrati şi Fănuş Neagu. Conform legendelor locale, în pământurile câmpiei se află îngropate numeroase comori păzite de blesteme crunte. Undeva între Călăraşi şi Lehliu se găseşte satul Dor Mărunt, celebru nu demult pentru frumoşii armăsari care alcătuiau cea mai mare herghelie de cai de rasă din Bărăgan. Aici se află, însă, îngropate şi comori străvechi străjuite de flăcări ireale, de un albastru nelumesc care dansează în puterea nopţii pe necuprinsul câmpurilor.

Celebru în acest sens este locul denumit La Movilă, unde, înainte de Revoluţia din 1989, un sătean a descoperit în timp ce ara, un ulcior plin cu bani de aur. Fire mărinimoasă, localnicul i-a împărţit frăţeşte cu ceilalţi săteni
. Nu a durat mult până când despre această ispravă a aflat şi Miliţia, care s-a autoinfintat şi a confiscat ţăranilor toate monedele găsite.

Soarta blestemată a comorilor este întărită de povestea lui Gheorghe Prepeliţă, un sătean care a descoperit peste 100 de monezi de aur. Prepeliţă nu a suflat un cuvânt, dar sătenii vedeau cum neamul lui îşi construieşte case şi grajduri noi, se îmbracă scump, îşi cumpără turme de oi şi vite. Blestemul comorii nu dormea: la 7 luni de la descoperirea averii, nevasta lui Prepeliţă se aruncă fără motiv într-o fântână. La câteva săptămâni după, ginerele săteanului are aceeaşi soarta, pentru ca, peste un an de zile, fiica lui Prepeliţă să se spânzure de aceeaşi fântână.

La fel de sinistru este – spun legendele – şi blestemul comorii lui Pintecan, un alt sătean care a găsit un butoiaş cu galbeni de aur îngropat la rădăcina unui nuc. În noaptea imediat următoare, “norocosul” Pintecan aude în vis o voce care-i porunceşte să construiască o biserica pe locul unde a descoperit banii sau îl va ajunge blestemul comorii. Dimineaţă, Pintecan a ignorat visul, grăbit să se îmbogăţească. Şi-a împărţit comoară în familie şi s-a apucat de afaceri prospere. La doi ani de la eveniment, când se întorcea acasă şi-a găsit băieţelul de doi ani spânzurat între graţiile de la pătuţ. În noaptea nenorocirii, a visat din nou aceeaşi voce care l-a avetizat că dacă nu face biserica, va fi lovit de necazuri şi mai mari. Şocat, omul a construit cea de-a două biserica a satului, care este vizibilă şi astăzi.rolex daytona leather strap replica

Fantomele de pe Dealul Luncanilor

Undeva în inima Moldovei, între oraşele Iaşi şi Paşcani, se flă satul Sarca din care se poate ajunge în comună Luncani. Faptele stranii petrecute aici avertizează orice drumeţ care vrea să plece la ceas de seară spre Luncani. Mai ales dacă drumeţul este un om bun cu inima curată, deoarece fantomele pripăşite în aceste locuri, pândesc în special pe cei cu suflet bun. Stau mărturie în acest sens, întâmplările înspăimântătoare prin care au trecut destul de recent oameni precum Elena Surugiu,Petruţa Muscalul, Maria Piper şi alţii.

Sălaşul fantomelor din zona este cantonat undeva la captul unui iaz secat, unde – conform poveştilor – oamenilor le apar stafii care-i urmăresc cale de 3 kilometri până în satul Goesti. Bătrânii povestesc că în locul blestemat au fost îngropaţi fără imparatasanie şi lumânare mulţi soldaţi ucişi în 1917, în decursul primului Război Mondial. Astfel se explică de ce zeci de drumeţi spun că au văzut odată cu căderea nopţii, siluete translucide, albe şi tăcute care pluteau alături de ei, întotdeuna pe partea dreapta a drumului. Bătrânii spun că soldaţii-fantome, care acum sunt prinşi între lumi, stafiile lor apărându-le în special oamenilor cu suflet bun şi copiilor, aşteaptă ca pe dealul Luncanilor să se facă o slujbă de pomenire a sufletelor şi o sfinţire a locului.

Costeşti, locul unde duhurile dau cu pietre

Localitatea Costeşti din judeţul Argeş a figurat acum câţiva ani în toiul dezbaterilor specialiştilor în paranormal. Cazul în sine a fost observat şi filmat de numeroşi martori oculari, ceea ce-i dă un plus de credibilitate. Totul a început în noaptea zilei de 20 martie 1997, când asupra casei familiei Panait Drăghici s-a abătut din senin o ploaie de pietre de diferite dimensiuni, în urma căreia atât proprietarii, cât şi vecinii lor s-au ales cu o spaimă soră cu moarte, precum şi cu acoperişurile distruse şi ferestrele sparte. După prima seară “paranormală”, ploaia de pietre a continuat a doua zi, tot la lăsarea serii. Până în noaptea de 24 martie, înainte de sărbătoarea de Bunavestire, întâmplarea s-a repetat consecutiv în fiecare seară, poliţia locală din Costeşti rezumându-se la a observa ciudatul fenomen alături de tot satul, după care a întocmit un raport de pagube şi distrugere fără făptaş. După Bunavestire, ploaia de pietre a încetat brusc. Liniştea a durat doar până pe 29 august 1997, când tirurile de pietre aruncate de mâini invizibile au reînceput mai violent decât în primăvară. Oamenii au apelat la Georgică Creţu, preotul paroh din Costeşti care a venit în casă lor chiar în timpul unei ploi de pietre pentru a citi cu glas tare Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Spre surprinderea tuturor, pe întreagă durata a slujbei atacul a încetat, pentru a reîncepe însă la scurt timp după aceea…

Culmea manifestărilor bizare din Costeşti s-a înregistrat pe 4 septembrie 1997. În acea zi, mobilele au început să se mişte prin casă dintr-o cameră în alta, mutate parcă de nişte cărăuşi invizibili. Peste doar câteva zile, creştinii urmau să sărbătorească Naşterea Prea Sfintei Fecioare Maria. Liniştea s-a aşternut de atunci asupra gospodăriei familiei Drăghici. Entuziaştii fenomenelor paranormale sunt de părere că atacul s-a datorat unor demoni sau unor furtuni magnetice. Alţii înaintează ipoteza unui fenomen evident de Poltergeist. Făptaşa ar fi fost Achilina Marciuc, o femeie care pe parcursul întregii sale vieţi s-a certat cu familia Drăghici. Mai mult, în timpul acceselor sale de furie, bătrână Achilina arunca cu pietre în casă vecinilor săi. Achilina Marciuc a murit singură într-o mizerie cruntă pe data de 11 august 1987. Se pare că spiritul neadormit al bătrânei i-a urât atât de mult pe membrii familiei Drăghici, încât a dat cu pietre în casă vecinilor atât în lumea acesta, cât şi de pe lumea cealaltă…

Poeni, satul blestemat de lupi

Satul Poeni de la poalele Munţilor Poiana Ruscă ascunde nişte întâmplări care ar face cinste oricărui roman de groază marca Stephen King. Cazul cuprinde o serie de atacuri ale lupilor îndreptate asupra mai multor săteni. O femeie, Maria Sârbu, a fost chiar omorâtă şi devorată de ceea ce, la prima vedere, pare un lup. Însă toţi zoologii afirmă că, de obicei, lupii nu atacă oamenii decât dacă sunt turbaţi, ceea ce în povestea de faţă este puţin probabil. Totodată, în nicio circumstanţă lupii nu devin mâncători de oameni, fenomen care se întâlneşte doar în cazul tigrilor, leilor şi leoparzilor. Misterul de la Poeni se adânceşte şi mai mult dacă luăm în calcul faptul că în zona respectivă nu mai existau lupi de peste o sută de ani.

Bătrânii satului sunt de părere că făptaşul nu a putut fi în ruptul capului un lup obişnuit, ci că animalul care a atacat oamenii din Poeni a fost un lup necurat, un strigon, cum se spune în aceste părţi strigoiului. Cei care au scăpat povestesc că fiara din altă lume arată precum un câine mare, negru cu blana zburlită, care nu lasă urmă pe zăpadă sau prin praf atungi când fuge, ca şi cum ar fi plutit. De asemnea, poveştile spun că arătarea dispărea instantaneu dacă oamenii apucau să-şi facă semnul crucii sau să roasteasca o rugăciune. Drac sau suflet neadormit de strigoi, nu se ştie exact ce a atacat satul Poeni. Oamenii sunt de părere că povestea neamului muşcat de fiară necurată începe acum peste două sute de ani, când cineva din familia respectivă ar fi omorât un alt sătean pentru a-i fură o armă foarte valoroasă. Cel ucis era unicul fiu al unei bătrâne care în ziua înmormântării ar fi aruncat în cimitir un greu blestem asupra neamului ucigaşului fiului sau.

Balta Vrăjitoarelor

Satul Boldeşti. Pădurea Boldu-Creţească. Lângă Bucureşti, la doar 30 de minute distanţă de pădurea Cernica, există o baltă blestemată, recunoscută şi temută inclusiv în prezent de localnici. Ascunsă în mijlocul pădurii Boldu-Creţească, balta este la prima vedere un banal ochi de apă de dimensiuni mai mult decât modeste, cu un diametru de doar 5 metri. În ciuda aparenţei obişnuite, se spune că peticul de apă este înconjurat de forţe din alte lumi şi este loc de manifestări inexplicabile.

Faima bălţii este demult cunoscută de vrăjitoarele ţigănci care se adună din lumea întreagă aici, în prejma nopţilor de Sfântul Gheorghe, Sânziene şi Sfântul Andrei, atunci când se spune că se deschid temporar porţile spre celelalte tărâmuri. Balta este un loc al puterii transmis din generaţie în generaţie în rândul vrăjitoarelor. Se pare că orice vrajă, blestem sau dezlegare spuse pe malul acestei mici bălţi ascunse la marginea Bucureştilor se îndeplineşte negreşit. Parcă pentru a adaugă un miez de adevăr în povestea vrăjitoarelor, există oameni care au observat în preajma bălţii o serie de fenomene ciudate precum fulgere globulare şi furtuni iscate din senin în perimetrul restrâns al bălţii. De asemenea, numeroase animalele (cai, vite, oi, capre, câini sau pisici) refuză să bea apă de aici, preferând parcă să moară de sete decât să se adape din baltă.replica hublot classic fusion

Balta, care are o adâncime de doar un metru şi jumătate, nu seacă, nu se măreşte, nu se micşorează niciodată – indiferent dacă este seceta sau plouă abundent. Cu toate acestea, conform legendelor, balta pare a nu avea fund: oamenii din zonă spun că au aruncat în ea un bolovan greu de 20 de kilograme. Acesta ar fi dispărut fără urmă în două săptămâni…

Sursa: http://www.descopera.ro/fenomenele-paranormale/4643220-locuri-misterioase-din-romania